Tranziția, însemnând în primul rând schimbare, de cutume, mentalități, limbaj a fost un spectacol grandios. Privită de la distanță, cu detașare, a fost un neîntrerupt bâlci, un circ delicios (cum a fost și tranziția țărilor române în vremea lui Caragiale de la obiceiurile din Imperiul Otoman la moftul occidental). Pentru cine a trăit-o, tranziția a însemnat un carusel de emoții, de speranțe spulberate, de trăiri sufletești fără egal. Lumea aceea (deși tranziția nu s-a încheiat) a dispărut și ea.
Lumea aceea încerc să o recuperez în paginile următoare, fără să o glorific, fără să o târăsc în derizoriu. 90-90-90. Desigur, lucrează și nostalgia. Dar lucrează și luciditatea. Voi alege, ca aristotelicii, calea de mijloc între nostalgie și luciditate, sperând, ca flaubertienii, la superputerea conciziei, la un text de claritatea unui proces verbal, visul de aur al oricărui scriitor cât de cât rațional.