- Groenlanda
Cărțile prietenului meu au rămas la mine, apartamentul de pe Titulescu a rămas la fratele soției, navigator pe mări și oceane și omul care a contribuit cu capital la mica afacere ținută de Eroică timp de peste treizeci de ani, fără de care nu ar fi fost niciun apartament pe Titulescu.
Rămasă fără locuitorii ei de drept, casa și-a pierdut sufletul. O casă care rămâne deodată fără suflet păstrează totuși puterea de a umple cu lacrimi ochii celor care o vizitează în amintire.
– A venit asta pentru dumneavoastră.
Navigatorul a ieșit la pensie, este un bărbat solid, care a cunoscut viața. Are privirea plină de vânt a celor care au văzut, ca Hemingway, plaje pline cu lei. Chiar seamănă cu marele scriitor american, atât că este mai politicos.
-Pentru mine?
– Așa scrie pe plic, n-am desfăcut-o.
– De unde e? De la cine? Cine mai trimite scrisori în ziua de azi?
– Să știți că asta m-a mirat și pe mine: e din Groenlanda!
– Din Groenlanda?! O desfac acasă, am zis și am simțit cum pulsul îmi urcă, din nou, spre două sute. Nu astăzi, iubito, i-am spus din nou inimii mele bolnave, așteptând să citesc scrisoarea înainte să mor.
Era un scris de mână, înghesuit, care semăna îngrozitor cu scrisul de mână al prietenului meu. Aș fi vrut să citesc în viteză, în galop, dar forma literelor mă umplea de melancolie și de groază.
Dragă domnule Crăciun,
Iertați-mă că vă scriu abia acum și că, astfel, vă spulber și ultima iluzie cu privire la tatăl meu, dezvăluindu-vă adevărul integral. Știu că ați crezut, așa cum au crezut toți cititorii săi, că eu nu exist, că sunt doar o ficțiune, că sunt fiul imaginar din Groenlanda.
Locuiesc într-adevăr în Groenlanda, mai exact în Maniitsooq, suntem doar trei mii o sută treizeci și patru de locuitori în Maniitosooq, cu mine, cu soția mea și cu cele trei fiice ale noatre, cu tot. Am ajuns aici acum treizeci de ani, venind din Israel. Am plecat de la marginea deșertul Arad și am ajuns în pustiul de gheață al Oceanului Arctic. Desigur, până aici m-a purtat iubirea, dar aceasta este o altă poveste, care e bine să rămână între mine și ai mei.
M-am despărțit de tatăl meu înainte de căderea comunismului. Nu am vrut niciodată să-l ucid, cum li se mai întâmplă adolescenților. Era 1988, aveam treisprezece ani și plecasem din România de când aveam cinci ani. Chipul tatălui meu mi-l amintesc, dar vocea sa cred că mai mult mi-am imaginat-o. Mă gândesc uneori cum ar trăi fiicele mele dacă nu ar ști cum îmi sună vocea. În jungla noastră de gheață, vocea omului sună altfel, mai grav, ca și cum am fi aflat ceva definitiv.
Ne-am despărțit de când eu eram un copil care nici nu intrase la grădiniță, dar am continuat să primesc vești de la el, scrisori care ajung greu pe insula noastră de gheață, dar ajung. Mi-a trimis cărți și mi-a împărtășit câteva dintre secretele lui, sperând că îl voi putea ierta pentru ceva ce trebuia să se ierte singur: că nu a fost făcut să fie tată.
Am trecut ușor peste chinurile sale politice și i-ar fi fost mai bine dacă ar fi putut face la fel. Vă scriu pentru că tata mi-a vorbit despre dumneavoastră și pentru că, voi folosi acum o expresie pe care am moștenit-o de la mama, v-a iubit ca pe un fiu sau ca pe un nepot. Nu și-a văzut niciodată nepoatele. Nu i-am trimis fotografii cu ele și nici el nu a cerut. Am uitat să vă spun: numele meu este Roger. Tata l-a ales.
Cred că știați deja afecțiunea pe care v-o purta tatăl meu, așa cum, de altfel, o purta pentru mulți dintre prietenii săi. Dacă l-am invidiat pentru ceva, a fost pentru faptul că a avut până târziu parteneri de belotă, în Groenlanda nu găsești.
Vă scriu pentru că mi-a rămas această corespondență cu tatăl meu și sunt încredințat că ea vă va fi de folos când veți scrie, căci neîndoielnic veți scrie, o biografie a tatălui meu. Acum îi cunoașteți și secretul, pe care l-a ținut întotdeauna la vedere, pentru ca nimeni să nu creadă că era, totuși, adevărat.
Vă scriu pentru a vă cere adresa de corespondență, unde să vă trimit scrisorile schimbate de mine și tatăl meu în ultimii patruzeci și șapte de ani, de când am învățat să scriu.
Tata m-a învățat românește, scriindu-mi și cerându-mi să îi scriu la rândul meu.
Îmi cer iertare pentru gramatica mea perfectibilă.
Al dumneavoastră,
Roger Cosașu.
PS: Scrieți-mi la această adresă pentru a iniția schimbul de scrisori și pentru a vă trimite prima parte din corespondența între mine și tatăl meu, odihnească-se în pace, așa cum se spune pe românește. Scrieți-mi și despre dumneavoastră, mi-ar plăcea să rămânem prieteni.”
Carevasăzică, așa – maestrul chiar avea un fiu în Groenlanda! Nu mi-a spus niciun cuvânt despre acest fiu secret, dar, dacă îmi aduc bine aminte, îi strălucea o lacrimă, care abia acum știu de unde venea, când vorbea despre Mateiu Caragiale, fiul patriarhului nostru.
Prietenul meu socotea că din tot ceea se scrisese pe lume, acele Momente și Schițe și piesele de teatru ale lui Ion Luca Caragiale erau cel mai aproape de sufletul nostru de bucureșteni mai mult sau mai puțin ionești, mă, băiete, zi-mi un text mai bun decât Mache și Lache, Ecleziastul, am îndrăznit, asta e altceva, mi-a răspuns și s-a lăsat acoperit de fum, ca Godard în ultima fotografie înainte de moartea sa asistată și regizată.
Am lăsat scrisoarea să-mi cadă la picioare, cu un gest desprins chiar din filmele de cinema.
Ar fi fost elegant să răsune în casa mea o sonatină. Iar dacă aș fi avut o pipă mi-aș fi aprins-o și aș fi căzut pe gânduri înainte să răspund, m-aș fi gândit mult și mi-aș fi găsit cuvintele greu, dar nu s-a întâmplat deloc așa.
Mi-am amintit deodată ce i-a spus cândva Marin Preda prietenului meu după primele sale texte: n-au atmosferă, dar ea se câștigă cu timpul. Atmosferă!
Și m-am gândit deodată la acest Roger Cosașu așteptând în casa sa de la capătul nordului o scrisoare de la mine, în timp ce trei fete fără chip cresc și poate că îi seamănă bunicului lor pe care nu l-au văzut niciodată, iar acum e deodată prea târziu, m-am gândit la Don Quijote și la ce a făcut Don Quijote până la cincizeci de ani, cum a fost viața lui înainte să plece în lume și lumea să se dezvăluie înaintea ochilor săi vrăjiți, nu mai am chiar atât de mult până la cincizeci de ani și în Maniitosooq eu nu am fost niciodată, poate că ar trebui să îmi fac bagajele pentru Groenlanda, poate că eu și Roger am putea fi parteneri la belotă, poate că…
Am închis ochii și l-am văzut: un bărbat mult mai înalt decât prietenul meu, cu un spate lat, îmbrăcat cu toate hainele pământului, care îi ascundeau trupul putrnic, pe unul dintre brațele sale, cel stâng, scria în ivrit: Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Pe celălalt, braț, cel drept, scria tot în ivrit: Dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Am așteptat câteva luni înainte să-i scriu, pentru că în Groenlanda există zăpadă și există viscol și există timp. Am așteptat apoi câteva luni o scrisoare de la Roger, apoi n-am mai așteptat, pentru că am știut fără să-mi spună nimeni că era prea târziu.
M-am întors pe Aleea Zorilor. Am mers către ce mai rămăsese din pădure în trecerea timpului, capul meu era plin de muzica din filmul de cinema Casablanca, și mi s-a părut că văd urma acelui copac de demult și am început să urc și urc și acum.
