Sau poate chiar a fost, cine mai știe? în mintea ta n-a rămas decât apusul și un călăreț care s-a apropiat dintr-odată – de unde venea? unde se ducea? dar mai ales de ce s-a oprit chiar lângă tine? nu știe nimeni, poate nici chiar el, însă tu o să știi asta toată viața,

te-ai îndreptat de spate, te-ai sprijinit în greblă și te-ai uitat drept în ochii lui iar el ți-a întors privirea, o privire grea ca brocartul, ca noaptea, ce ochi! – ți-ai zis – dar ai tăcut, așa cum a tăcut și el, a mai stat o vreme, după care a plecat, a trecut de sălciile de la marginea pământurilor voastre, a lăsat în urmă tufele de măceș, a intrat în pădure și dus a fost,

te-ai șters la ochi, te-ai uitat de jur-împrejur, ai luat grebla și ai pornit spre casă, începea să se întunece, de pe dealuri cobora o lumină cenușie prin care mergeai ca prin apă, nu mai vedeai nici cer, nici pământ sau poate că nici nu mai erau, poate se amestecaseră și se făcuseră totuna, amestecându-te și pe tine cu ele, te clătinai, te împleticeai, cădeai, te ridicai și mergeai mai departe prin seara aia groasă, fără sfârșit – iarbă, brusturi, ciulini și mărăcini, frunze și crengi, trunchiuri de copaci, unele mai mici, altele mai mari, un uliu, un liliac, un țipăt de bufniță – ai țipat și tu, te-ai oprit, ți-ai prins fruntea în palme și ai mai țipat o dată, apoi încă o dată și încă o dată,

cât să fi fost ceasul? se făcuse întuneric de-a binelea, în depărtare se auzeau câinii mahalalelor și un acordeon obosit, intraseși în oraș, nu mai călcai pe iarbă, mergeai pe uliță, simțeai sub tălpi drumul bătătorit și apoi pavajul, mai aveai puțin, încă puțin, ai trecut de biserică, ai trecut de fântână, ai mai făcut câțiva pași și ai ajuns,

ai lăsat grebla din mână, ai intrat, ai căzut lângă ușă și acolo ai rămas – o zi? două? nu știi și n-are cine să-ți spună, bărbatu-tău n-a călcat pe-acasă săptămâna aia, așa cum nici săptămânile care au urmat nu l-ai văzut decât ca prin ceață, ca în vis, tot ce vedeai era privirea grea a călărețului și umbra lui întinsă de la el la tine în lumina moale a apusului,

proasto! ești o proastă! ai strigat, după care ai apucat cuțitul și ți l-ai apăsat pe piept dar n-ai avut curaj, ți-a tremurat mâna și te-a cuprins speranța, dacă mai vine? dacă-l mai vezi? ai aruncat cuțitul și toată vara n-ai făcut altceva decât să bați dealurile și ulițele orașului, fânul a putrezit, așa cum a putrezit tot ce aveați în grădină, oricum nu conta, nu mai mâncai, nu mai trăiai, nu vedeai decât călăreți și umbre și nimic altceva nu mai era pe lume pentru tine.

Când ai aflat că-ți găsiseră bărbatul mort pe uliță ai ridicat din umeri, iar când l-ai văzut nici măcar n-ai tresărit – un bărbat desfigurat, cu nasul spart și capul zdrobit, un străin despre care nu-ți puteai aminti nimic, nu-i văzuseși ochii, nu-i știai mirosul, ce căutai cu el? de ce trăiați în aceeași casă? o întâmplare, o greșeală,

te-ai scuturat, ai strâns din dinți, l-ai luat acasă, l-ai spălat la fel cum ai fi spălat podeaua sau oalele, l-ai îngropat și te-ai apucat să-i aduni hârtiile și datoriile, bărbat după bărbat îți bătea la poartă să-ți spună, să se plângă, să-ți ceară, să te amenințe, să te lipească de perete, să te sărute cu forța sau să te ceară de nevastă, puteau face orice, aveau putere în mâini și putere în minte și toată puterea era de partea lor, iar tu? tu ce aveai? n-aveai nimic în afară de amintirea unei umbre și de sângele grecesc moștenit de la bunicu-tău.