Marginile pantalonilor suflecați de două ori i se târau pe jos, revărsate peste ghete și sfâșiate în franjuri subțiri, înnegriți de noroaiele prin care trecuseră și perfect asortați cu haina – o redingotă întunecată care îi trecea de genunchi și părea că aparținuse unui bărbat de două ori mai mare decât el, un bărbat cu spate lat și mâini puternice, poate cu ani în urmă fusese chiar el bărbatul ăsta sau poate că nu, poate că redingota o primise de pomană sau o găsise pe la containerele de gunoi, după cum tot așa părea să fi făcut rost și de vesta cadrilată încheiată cu zece nasturi de os, care – purtată direct pe pielea goală – îi lăsa la vedere buricul indecent de adânc și-i mângâia vârfurile bărbii ce ducea lipsă de multe, dar, cu siguranță, nu de mângâieri,

bărbatul își ținea tot timpul mâna pe barbă și nu și-o dezlipea de pe firele încâlcite decât pentru puțin timp și doar pentru a împinge borul unei pălării imaginare și pentru a arăta spre cer, nu se mai putea trăi așa, lumea se ducea de râpă și lua cu ea tot ce avusese mai bun,

oamenii începuseră să vorbească scurt și repezit, iar cuvintele nu mai semănau a cuvinte ci a lătrături scurte, răgușite, care nu puteau fi decât comenzi cifrate sau icnete de durere, numai că nici vorbitorii, nici ascultătorii nu păreau să facă parte din vreo trupă de operațiuni secrete sau să sufere de ceva, poate se schimbase limba sau se schimbase el, i se stricaseră urechile și creierul iar sunetele ajungeau la mintea lui chircite și dureroase,

însă nu numai la urechi începuse să aibă probleme, ci și ochii îl supărau, ori nu vedea bine, ori ceea ce vedea nu exista în realitate ci doar în creierul lui bătrân, se vorbea despre condiții bune de trai și prosperitate, dar oamenii umblau în zdrențe, purtau pantaloni rupți și bluze mâzgălite, papuci de plastic și cămăși cârpite în coate; o pereche elegantă de pantofi nu mai văzuse de ani de zile, iar de pălărie nici nu se punea problema, numai că, din păcate, asta nu era totul, nu, nici gând,

oamenilor li se stricase și mersul, apăsați parcă de o greutate cumplită, tineri și bătrâni își târșeau picioarele și își coborau umerii, aplecându-și frunțile peste un aparat dreptunghiular cu lumină albă, un aparat care nu se stingea niciodată și care nu avea de unde să-și ia strălucirea decât din ochii lor, căci – înfipte în dreptunghiurile alea – privirile li se întunecau, pierzându-și viața picătură cu picătură, iar lacrimi mari, abia vizibile li se scurgeau printre gene alimentând blestematul ăla de instrument care uneori tăcea, dar alteori o lua razna, țârâia, țipa sau cânta,

lucru pe care îl făceau și oamenii odată cu el, strigau sau râdeau uitând până și de ei înșiși, căci unii de alții uitaseră de mult, copiii nu mai ieșeau la joacă, oamenii mari nu se mai opreau să schimbe o vorbă când se întâlneau prin oraș, iar bătrânii se târau pe lângă zidurile blocurilor sprijiniți în niște cadre de fier, un pas și încă unul, pas după pas își lungeau pe trotuare singurătatea,

iar despre dragoste nici nu mai putea fi vorba, pe unde să intre dragostea în viețile alea goale, pe ce ușă? pe ce fereastră? prin ce miracol? dragostea murise de mult sau poate fusese dintotdeauna moartă iar amintirile lui nu erau decât niște senzații imaginate – fiorul care-i scutura dintr-o dată corpul, căldura care-i urca de la picioare spre tâmple, zâmbetul de neoprit și fericirea care trecea dincolo de lumea aia mare,

dincolo de străduțele pavate cu piatră cubică, de acoperișurile strâmbe, de pădurea înghețată și chiar și de soarele care apunea iarna peste dealuri aprinzând zăpada,

care nici ea nu mai era ce fusese, înainte erau nămeții cât casa și din noiembrie până în martie nu se zărea pământul, copiii se dădeau ziua întreagă cu sania sau cu patinele și tot orașul era plin de râsete subțiri și de oameni de zăpadă,

numai că de ceva vreme nu mai ningea și nu se mai auzea niciun copil râzând, iar ultimul om de zăpadă fusese văzut în oraș cu vreo cinci ierni în urmă, când cerul se colorase ca cerneala și pe la ferestre începuseră să se aprindă primele lumini, mirosea a gogoși, o mamă își chema copiii la masă iar de după acoperișurile caselor de pe bulevard răsărea luna, o lună mare care a luminat dintr-o dată monumentul de piatră, gardul bisericii, muchiile colțuroase ale caselor și un om de zăpadă încheiat cuviincios la toți nasturii, cu spatele drept și privirea inteligentă,

bărbatul s-a oprit în fața lui, și-a mângâiat barba, și-a împins în sus borul pălăriei și a arătat spre cer, omenirea se ducea de râpă și lua cu ea tot ce avusese mai bun, dar uite că mai rămăsese o speranță, omul cel alb i s-a uitat drept în ochi, a zâmbit și cu o mișcare discretă și-a potrivit haina deranjată de o adiere neașteptată de vânt, nasturii i s-au aliniat unul sub celălalt, iar bărbatul a încremenit – nu credea să mai apuce să vadă atâta eleganță în lumea asta zdrențăroasă –  s-a înclinat, și-a scos pălăria, a pus-o pe creștetul strălucitor al omului și a deschis gura, ar fi vrut să stea cu el la povești, să-i spună despre vorbele care de la o vreme se transformaseră în lătrat, despre hainele rupte și papucii de plastic, despre hoardele de cocoșați cu ochii înfipți în aparatele dreptunghiulare, despre singurătate și dragoste, ar fi putut să vorbească ore în șir, până când luna ar fi trecut peste dealuri și s-ar fi lăsat întunericul, până dimineața sau până când venea primăvara, dar nu se cuvenea să stea cu capul descoperit în fața unui om cu pălărie, așa că și-a mângâiat barba, și-a împins în sus borul pălăriei – de-acum imaginare – a arătat spre cer și a pornit mai departe.