Ceasul cel nou se construise odată cu renovarea gării, o clădire albă împodobită cu brâuri din ceramică verzuie, cu ferestre boltite, balconașe în semicerc și cupole strălucitoare, un monument care te ducea cu gândul la vremuri vechi, la regi și regine și la balurile date cu aproape un secol în urmă, o construcție care dădea prestanță orașului și atrăgea deopotrivă vizitatorii și studenții la arhitectură – tineri slăbuți, cu obraji palizi și coli subțiri liniate mărunt, cu roșu sau albastru – care căutau să o fotografieze sau s-o deseneze din toate unghiurile, încercând din toate puterile să scoată din cadru turnul cu ceas

care apăruse negru în peisaj de puțin timp și le stătea tuturor în gât, de ce-or fi făcut, domnule, oroarea asta? nu le-o fi spus nimeni că se potrivește ca nuca-n perete, că strică peisajul și că, oricum nu se uită nimeni la ceasul ăsta?,

aveau dreptate oamenii – nu numai că nu se uitau niciodată la ceasul din turn, dar chiar își duceau mâna la sprâncene formând astfel un fel de apărătoare împotriva ororii, turnul era vizibil din toate părțile, de cum te apropiai de gară îl și zăreai și nu te puteai feri nicicum de prezența lui masivă și apăsătoare, îi simțeai umbra și dacă mergeai cu ochii în pământ, și dacă te uitai într-o parte, ba chiar și dacă întorceai capul, oamenii închideau ochii și încercau să uite de turn,

numai că nu puteau, fiecare tic al ceasului le răsucea câte un tac în inimi, atât celor care aveau să se urce în vreun tren și să plece, cât și celor care aveau să rămână, ticăitul se auzea până dincolo de dealuri, și ziua și noaptea, ceasul uriaș domina orașul și își cresta orele în pielea localnicilor, regulile se făceau după ceas, cu o satisfacție diabolică: inspecția la școală – după ceas, controlul prin fabrici – după ceas, anchetele – după ceas, procesele – după ceas, lumea îl înjurase, îl blestemase, îl sabotase și într-o bună zi cineva se pare că îl și stricase,

nimeni nu știa cine și cum reușise, dar asta nu avea nicio importanță, limbile negre ale orologiului încremeniseră și în oraș se lăsase în sfârșit liniștea, o liniște care părea veșnică, însă cine știe cât durează veșnicia? uneori mai mult, alteori mai puțin, însă atunci nu durase nici jumătate de zi, înainte de prânz pe dalele lustruite de timp ale gării apăruse nea Țapu, un meșter bun la toate pe care îl știa toată lumea pentru că tuturor se întâmplase să le repare câte ceva – țeava de la chiuvetă, vreun calorifer care curgea, aragazul, bicicleta – oamenii au încremenit omorând tăcerea cu vaietele lor chinuite și au știut că era o chestiune de minute sau cel mult de ore până când limbile negre din turn aveau să taie din nou felii de carne și viață din viețile lor – inspecția, anchetele, controlul, procesele – și și-au dus iarăși mâinile în dreptul ochilor ca să nu vadă oroarea,

numai că defecțiunea a fost mare, Țapu a rămas trei zile întregi închis în cadranul uriaș al ceasului, dar tot n-a reușit să-l pornească, așa că până la urmă a coborât și și-a adus de acasă încă o ladă cu scule, haine de schimb și ceva de mâncare și a continuat să lucreze, a lucrat închis în ceas zi după zi, noapte după noapte fără să-i dea de cap mecanismului, veniseră și inspecția, și anchetele, și controlul și procesele dar veniseră degeaba, ce nu reușea Țapu nu reușea nimeni, drept pentru care, după o vreme l-au lăsat cu toții în pace, meșterul înșuruba, deșuruba, făcea și desfăcea, oamenii îi vedeau de jos umbra întinsă pe cadranul uriaș al ceasului, îi zăreau barba țepoasă apropiindu-se de roțile dințate, de manivele și de cabluri, îi remarcau halatul fluturând în urma pașilor care străbăteau în viteză burta orologiului, săreau de la 2 la 6, urcau la 8, ajungeau la 11, se opreau la 12 și continuau tot așa, dar oricât se străduia, Țapu nu reușea să repare mecanismul,

iar după o vreme l-au uitat oamenii, dar nu și inspecția, anchetele, controlul și procesele, care își făceau datoria în silă, din când în când un funcționar plictisit urca în ceas să-l verifice dacă muncește, iar meșterul muncea și muncea și singurul rezultat al muncii lui a fost că funcționarii au renunțat până la urmă să se mai ducă până la el, unii îl strigau de jos să se asigure că era acolo, iar alții treceau pe la turn doar ca să-și dea importanță și să bifeze în catastiful lor gros că l-au controlat, iar în oraș doar copiii și bătrânii mai pomeneau de el, unii spuneau că dinadins nu reparase ceasul ca să-i apere pe oameni de teroarea lui, alții ziceau că se mutase definitiv în ceas, cu tot cu soție și un motan mustăcios, dar cei mai mulți se jurau că în nopțile cu lună îl văzuseră pe meșter plimbându-se pe peron cu halatul desfăcut și cu un ceas la fel ca cel din turn, crescut la el în piept, iar fiecare tac al ceasului le răsucise câte un tic mic în inimi.