În cei patruzeci de ani ai lui, Nae Cui nu lucrase nicio zi. Nici gând să fi făcut vreodată vreo treabă, iar să se angajeze pe undeva, nici prin cap nu-i trecea. De ce să muncească dacă putea să stea?

Stătuse toată viața și încă mai stătea. Așezat pe soclul de marmură al crucii Pârcălăbeștilor, cu coatele sprijinite pe genunchii crăciți, fuma zgâindu-se la cortegiul care se apropia odată cu ploaia. Cine-o mai fi murit? nu știa și nici nu-l prea interesa: și săracii și bogații dădeau amărâților de pomană la fel. Că bogații plecau de la cimitir și făceau pomană mai mare ca nunta, cu sute de oameni, cu sarmale și pilaf, cu vin și țuică, asta era altă treabă, dar nu mai era treaba lui. Că pomenile astea nu pentru săraci, ci pentru bogați se făceau, iar pe el nu-l interesau bogații.

Mortul din ziua aia fusese bogat, ceea ce nu însemna nimic. Avea să primească – și de la el ca și de la cel sărac – o lumânare, o chiflă umedă, o lingură de colivă, un măr, o conservă de pește sau de fasole – oricum nu conta, ori pește, ori fasole, în cutia aia de tablă tot o gură de mâncare era, și încă nici aia plină.

Nu începuse bine slujba, când un tinerel cu costum negru și pardesiu, cu pantofi lustruiți și mănuși de piele întoarsă, s-a apropiat de el. Nae l-a privit încruntat prin fumul încolăcit al țigării, dar tânărul nu s-a arătat impresionat de privirea lui – sau poate nici n-a observat-o – și s-a așezat lângă el pe soclul de marmură al crucii Pârcălăbeștilor.

Nae și-a mutat cu limba țigara în celălalt colț al gurii și l-a întrebat:

– De ce nu stai la slujbă cu ceilalți?

– Mi-e frică.

– De ce?

– De mort.

– De oameni trebuie să te ferești cât sunt vii. Pe urmă nu mai ai de ce. Nu se mai scoală.

– Ba eu am văzut odată unul sculându-se din sicriu.

– Un mort?

– Un mort.

Nae a scuipat chiștocul departe, peste un morman de coroane uscate.

– Unde?

– La tata. În Paradis.

Nae a tăcut și și-a mai aprins o țigară. Pe atunci încă nu i se spunea Cui. Abia mai târziu, la ceva vreme după înmormântare, când lucra deja de luni bune la Paradis, s-a apucat lumea să-l strige Cui. Nae Cui.

*

Stătea pe bordura din fața Paradisului cu coatele sprijinite pe genunchii crăciți și fuma zgâindu-se la lumea care trecea pe trotuar.

– Ce faci, Nae?

– Bat un cui.

Nae își muta cu limba țigara în celălalt colț al gurii și făcea semn cu capul spre sicriele din spatele lui, unii oameni aruncau o privire spre sicrie și plecau mai departe, dar alții se opreau, se așezau lângă el pe bordură, unii își aprindeau și ei o țigară, alții nu, erau unii care tăceau, alții care vorbeau, râdeau, plângeau, strigau, blestemau și povesteau, își strângeau fularele pe lângă gât, bocăneau din picioare să se mai încălzească, își împărțeau cu Nae salamul din ziar și ciorba din gamelă, dar mai ales țuica, țuica pe care și-o luau cu ei să mai prindă la inimă pe gerul ăla, luau un gât, se scuturau arși de tăria băuturii și parcă înviau, se uitau unii în ochii altora și abia atunci întrebau, ia spune, Nae tu care n-ai muncit o zi în viața ta, cum de te-ai apucat să lucrezi aici la Paradis?, dar Nae scuipa chiștocul, tăcea și-și mai aprindea o țigară, iar ei plecau fără să afle, își târau aburul respirației și corpurile țepene de frig spre strungurile, levierele, rindelele și aparatele lor de sudură întrebându-se ce l-o fi făcut pe Nae să se apuce de muncă, cum de singurul om pe care-l știau și care nu pusese vreodată osul la treabă se apucase așa dintr-o dată să stea din zorii zilei până-n creierii nopții la Paradis și să vândă sicrie? avem din lemn de brad și din lemn de stejar, dar vă facem și de nuc dacă doriți, avem cu satin sau catifea, poftiți, alegeți, iar oamenii pofteau și alegeau, ce puteau să facă? moartea nu aștepta și nu întreba, ea venea pur și simplu și oamenii nu mai aveau ce face, se vedeau nevoiți să meargă la Paradis și să cumpere, brad sau stejar, satin sau catifea, pe mort nu-l mai interesau astea, dar pe cei rămași după el – da, sicriele erau scumpe și inutile, se umpleau de praf în atelierul Paradisului sau așezate frumos în sala de prezentare și niciodată nu se adăpostiseră în ele decât umbră, frică, durere și lacrimi, dar totuși de ceva vreme, parcă începuse să se mai strecoare și altceva acolo printre scândurile lăcuite și faldurile festive, se apropia abia auzit, târziu, când orașul se umplea de noapte și trotuarele negre înmuiau zgomotul pașilor, trecea pe lângă Nae Cui și țigara lui, închidea ușa cu grijă și se apropia în vârful degetelor de sicrie, nu erau toate goale, dintr-unul se auzea un sforăit, în altul cineva tocmai tușise iar în al treilea, cel cu lemn de nuc și catifea vișinie, cuiva îi ghiorăiseră mațele, însă, iată, următorul era gol – neauzit și nevăzut se vâra în el, își sufla în palme să se mai dezmorțească după frigul de afară și dormea așa cum nu mai dormise de ani de zile sau poate cum nu dormise niciodată, nu era ușor de trăit sub poduri și prin gări, pe băncile din parc și pe lângă scările blocurilor, erau multe vieți înghesuite pe la colțurile orașului, mulți oameni hăituiți, lumea îi gonea, câinii îi puneau pe fugă, iar ei fugeau și fugeau, căci tot timpul cineva era pe urmele lor, să plece, să se ducă, să meargă la muncă, la muncă! dar nimeni nu-i primea nicăieri, bătuți și scuipați, cu hainele rupte și inimile goale rătăceau împreună cu fantomele și alături de ele își aflau odihna în sicriele cărora Nae le găsise în sfârșit rostul, Cui stătea pe bordură și își număra oaspeții – au venit Ghiorlea, Pungă și Maria-Nebuna, au intrat Șchiopu, Păcat, Aha și Profu, au ajuns Bețiva și Moșu, gata, sunt toți, Nae își termina de bătut cuiul de fum în sicriu și scuipa chiștocul, după care intra în Paradis și încuia ușa, avea să-și găsească și el un loc liber și să doarmă dus până dimineață când urma să se trezească înainte să se lumineze de ziuă și să-i scoată pe toți afară, înainte să treacă pe acolo un tinerel cu costum negru și pardesiu, cu pantofi lustruiți și mănuși de piele întoarsă, care se pomenise peste noapte patron la Paradis, dar căruia îi era tare frică de morți, însă nu degeaba, ci pentru că odată, pe vremea când, nu el, ci taică-su conducea Paradisul, văzuse un mort sculându-se din sicriu.