Încă mă gândesc că ar fi trebuit să chem o mașină, dar ce taxi s-ar fi băgat pe străduțele acelea înguste? Cred că ar fi trebuit să-i fi propus să punem peștii într-o pungă, iar acvariul să-l luăm separat, însă cine ar fi cutezat să o contrazică pe Louise? Și dacă aș fi făcut-o fără să știe? Nu. N-ar fi fost cu putință, ea avea un mod de a mă descoase încât i-aș fi mărturisit totul încă de dinainte să-i servească mama micul dejun.
Cert e că am acceptat cu bucurie să-i mut acvariul cu pești, aș fi acceptat eu și alte încercări mai grele numai ca să-i mai aud un pic glasul. Uneori, o voce te face să te-ndrăgostești atât de tare încât uiți toate imperfecțiunile unui chip. Louise era, totuși, frumoasă. Avea mușcătura inversă, însă buzele pline i-o ascundeau, puful blond dinspre obraji i se pitea sub buclele aurii care i se revărsau în valuri până pe umeri. Nu-și prindea niciodată părul, iar când se apleca, firele i se încurcau în dreptul ochilor și-atunci privea cruciș, însă îi venea lesne să le sufle cu un șuierat până ce ele se domoleau pe creștet și-atunci își recăpăta acea privire fixă, în al cărei albastru întunecat puteau să naufragieze indivizi mai stăpâni pe ei decât mine, căpitani cu vase uriașe, cu tot cu echipaj și familiile lor de-acasă. Era mică, cu spatele lat, plonja ca o sirenă și putea înota bazine întregi fără oprire. Poate și de aceea pielea îi arăta mereu ca d-abia uscată, cu acel luciu pe care apa ți-l lasă pe corp și după ce s-a scurs aproape toată de pe tine. Dar vocea ei, vocea ei era cea care mă făcea să cânt în gând, alergând după notele cuvintelor pe care le așeza ca pe niște partituri ce vâjâiau fără dirijor într-o melodie al cărei sfârșit venea mereu brusc, atunci când decidea să respire. Când se înfierbânta, respira sacadat, ca și cum gândurile s-ar fi ciocnit unele de altele într-un dans nebun, înghesuindu-se să-i iasă pe gură ca niște demenți fugind de focurile unui incendiu pe o poartă mică. Era frumoasă, dar nu era perfectă. Cu toate astea, toată lumea o iubea. După mine, cred că mama cel mai mult.
Mama lucra ca femeie bună la toate în conacul doamnei Hautefeuille. Rectific. Mama era servitoarea familiei Hautefeuille, ca să spun tot adevărul, căci ei nu i-au plăcut niciodată francezii care spuneau jumătăți de adevăr pe ocolite, jignind cu cuvinte frumoase și fraze îngrijite, dar belicoase. Avea grijă ca mâncarea să fie caldă și gustoasă, încăperile să fie curate, ordonate și aerisite, paturile făcute, mobilele șterse de praf, hainele spălate și călcate, ziarele cumpărate și împăturite pe măsuța de cafea din salon încă de pe vremea când domnul Hautefeuille trăia, însă cu atât mai mult după ce tatăl Louisei a făcut infarct în somn fără a-și lua la revedere de la nimeni într-o noapte banală de august. Domnului Hautefeuille nu-i plăcea să aibă servitoare. Gătea când soția nu era acasă, își călca hainele pe ascuns, își trecea palma groasă peste mobile ca să alunge praful și își recupera ziarele de pe scara din fața ușii de la intrare. Doamnei Hautefeuille îi plăcea să bea ceai cu prietenele când domnul Hautefeuille pleca în delegație. Doamna Hautefeuille nu putea trăi fără servitoare, căci domnul era mai mereu plecat, iar casa trebuie să-și primească oaspeții în deplină ordine și curățenie. Louise nu știa că se poate trăi fără servitoare. Eu n-am aflat niciodată ce s-ar fi putut întâmpla dacă mama n-ar fi fost servitoare, ci doar una dintre invitatele recurente care se perindau în conacul familiei Hautefeuille de pe strada Gachet din Auvers sur Oise.
La fel cum era casa stăpânei, întregul orășel părea rămas suspendat în alte timpuri, asta chiar dacă în loc de trăsuri, la porțile familiilor de vază așteptau acum limuzine, iar grajdurile fuseseră înlocuite de garaje cu bolizi care ascundeau sub capote mai mulți cai decât tropăiseră vreodată străduțele înguste de aici. Casele înălțate pe maximum trei niveluri își păstraseră aspectul de locuințe blocate între două secole apuse, cu fațadele lor de piatră și ferestrele înguste ale căror obloane de lemn ascundeau lumi întregi în grădinile întinse din spate, căci ușile de la intrare dădeau toate în stradă, totul de parcă oamenii ce le locuiau trăiau, în fapt, câte două vieți fiecare.
Cu un efort, mi-am pus acvariul pe care îl purtam în mâini în dreptul ochilor și am încercat să privesc prin el această lume așezată la granița dintre nou și vechi, am căutat să gândesc ce gândeau acești pești ce în viața lor n-au admirat decât perdelele maronii de catifea, mereu trase în dreptul geamului sub care fusese așezat atâta timp, pe un scrin de la mijlocul secolului XIX, nefolosit, probabil, tot de atunci. Prin geam, prin apă, printre plante, strada Gachet își pierdea din culori și din claritate, am descoperit o Atlantidă părăsită, fără mister, fațadele de piatră ale vilelor păreau mai murdare decât erau în realitate, iar bătrânii domni și cochetele doamne arătau ca niște cadavre albăstrii care pluteau de secole, pierdute într-un vârtej care le înghițise viața interioară pentru a le scuipa mai târziu ca pe niște creaturi fără suflet, fără noimă, fără țeluri, fără direcție – bieți oameni care lâncezeau fără să mai iubească nimic, nici măcar pe ei înșiși. Apoi, privirea mi s-a oprit în ochii bulbucați ai carasului auriu, ce m-a fixat cu indiferență preț de câteva secunde, apoi și-a fluturat aripioarele, mi-a întors spatele și a pornit spre celălalt capăt al acvariului. Deși nu mi-a spus-o niciodată, atunci am înțeles de ce Louise iubea atât de mult peștii. Tânjea să fie ca ei, nu pentru că se spunea că n-aveau memorie, o! vă asigur că bietele ființe nu uită o clipă că sunt prizoniere într-o închisoare de sticlă, ci pentru că aleg să trăiască o singură viață, fie ea și una în captivitate, fără a cere prea multe de la ea, fără a se preface, fără a pretinde că sunt altceva decât ceea ce sunt, înotând la nesfârșit, nu din plăcere, ci dintr-o nevoie absolută care le răpește orice gând, orice idee, orice dorință.
Poate și d-aia Louise rămâne și în ziua de azi singura ființă pentru care aș fi murit, oricât de nedrept ar fi fost motivul pentru care ea mi-ar fi cerut capul. Probabil am iubit-o dintotdeauna, de când am zărit-o prima oară călcând bățoasă pragul casei, certând-o pe mama de față cu toți cei prezenți (și v-am spus că în casa Hautefeuille se găseau mereu oaspeți) că n-a măturat bine curtea și d-aia pantofii albi îi erau plini de praf. Am iubit-o și când părăsea masa în mijlocul cinei găsind conversația prea plictisitoare pentru gusturile ei, ascunzându-se în camera de la etaj, unde citea mereu cu voce tare romane de aventuri și poezii proaste, am iubit-o și când râdea zgomotos la glumele deocheate ale unchiului ei alcoolic, am iubit-o și când, îmbrăcată în rochii albe din dantelă cu corset, țopăia sinistru împreună cu prietenele ei de la colegiul catolic pe melodiile lui Britney Spears, am iubit-o și în verile când își făcea vânt cu evantaiul la balconul de la etaj, scuipând coji de alune pe sub el în capul bătrânilor care se plimbau mână de mână pe-nserate, i-am iubit șotiile, i-am iubit nebuniile, i-am iubit rara timiditate și efuziunile ei, caracterul paradoxal și acea distincție ce o au anumiți oameni eleganți până-n vârful degetelor de pe care își mănâncă mucii. Am iubit-o tot timpul, dar m-am îndrăgostit iremediabil de ea doar după moartea domnului Hautefeuille, atunci când i-am descoperit cea de-a doua viață, cea secretă, în care își dădea voie să plângă și să fie urâtă, schimonosită toată ca orice om zguduit de lacrimi și hohote, nedemnă și umilită de tragedie și de ploaie, pe o băncuță de fier adăpostită de o salcie uitată în fundul curții, ale cărei ramuri se aplecau s-o îmbrățișeze fără să reușească să ajungă la ea. Mama mă trimisese s-o caut după ce doamna Hautefeuille dăduse, din confortul fotoliului scund așezat în fața șemineului, alarma că unica ei fiica dispăruse și trebuia găsită urgent că altfel cine știe ce nenorocire s-ar mai fi putut întâmpla. Mama a iubit-o mereu pe Louise și pentru că, la câteva minute după ce a certat-o că din cauza ei pantofiorii albi îi erau plini de praf, micuța alintată s-a așezat în genunchi lângă ea și a început să frece una din încălțări cu apă și cu săpun, cot la cot cu femeia bună la toate, două servitoare prinse în momente diferite ale vieții.
Toate aceste amintiri îmi reveneau pe măsură ce avansam cu acvariul de cincisprezece litri, umplut pe trei sferturi, către celălalt capăt al străduței Gachet, acela cu case noi, mici, mai moderne, cu dormitoare cu dressinguri, mobilate minimalist, un pat și două noptiere înghesuite pe o podea din compozit, și sufragerii care își împart spațiul cu bucătării open-space, plite electrice și cuptoare cu microunde, în care viața a prins timpul din urmă și a ajuns în secolul în care trăim, iar singurele legături, fragile și ele, cu întâmplările și cu literatura altor vremuri sunt exterioarele locuințelor, bătute în piatră conform unui plan urbanistic ce trebuie respectat, pălăriile cu boruri largi ale doamnelor și gulerele scrobite ale domnilor care se plimbă de mână, cu spatele înțepenit, prin dreptul lor.
Deodată, am simțit că mâinile mi-au devenit prea grele și a năvălit peste mine dorința de a mă odihni un pic, ca un Atlas copleșit de povara universului pe care îl căram cu mine. Am așezat cu mare grijă acvariul pe o băncuță de lemn de pe străduța ce lucea umedă în razele soarelui amiezii, ducându-mă cu gândul la pielea fină și argintuită a frumoasei mele Louise. Apa din bol se liniștise, iar eu îl căutam pe carasul auriu, ce părea să se ascundă de mine și de lume printre fel de fel de guppy, neoni și xipho. L-am găsit pitit în spatele ruinei romane în miniatură, dincolo de o plantă artificală, de unde privea împrejurimile cu aceeași privire melancolică și învinsă pe care o avea Louise când am zărit-o sub salcia din fundul curții conacului său. Atunci am regretat că bietul pește avea aripioare și nu mâini, astfel încât n-avea să țină niciodată strâns la pieptul său o comoară iubită, așa cum îmbrățișa Louise romanul ei preferat, David Copperfield a lui Dickens, o ediție din 1957 cu coperți tocite și îngălbenite de timp și cu litere ce d-abia se mai zăreau, șterse de buricele degetelor micuței în nenumăratele-i lecturi, adăpostind-o de ploaie cu întreg corpul, fără a vrea, totuși, să-i dea drumul, de parcă acea carte și numai aceea înțelegea toată nenorocirea pierderii unui părinte. Nici eu n-am îndrăznit, atunci, să i-o iau din mâini, dar am cutezat să-mi așez palma sub bărbia ei și să-i ridic capul până ce ochii ei scuturați de lacrimi și frig și-au găsit cămin în privirea mea blândă și îndurerată.
– Haide să intrăm, Louise. Te caută mama ta, i-am spus atunci.
– Nu pot să mă mai întorc în casa aia. Nu pot să mai revin la viața pe care am avut-o, pentru mine, totul s-a terminat, mi-a răspuns.
În mod normal, n-aș fi îndrăznit să-i vorbesc atât onest, dar înflăcărarea inimii care tocmai descoperea o nouă ființă ținută captivă atâta vreme de fetița răzgâiată cu bucle aurii m-a făcut să-i zic:
– Ascultă, Louise, la paisprezece ani nu se termină nimic. Și dacă tu simți că nu mai aparții vieții trecute, ei, bine, croiește-ți alta. Ca eroul tău din roman, i-am spus, arătând din priviri cartea pe care o ținea parcă și mai strâns la pieptul său.
– Ai citit-o?
– Frânturi din ea.
Și mi-am înghițit următoarele cuvinte, căci nu voiam să afle că de fiecare dată când pleca și o uita pe biroul său, dădeam fuga la ea în cameră și-mi cufundam nasul între paginile ei numai ca să-i simt mirosul mâinilor sale parfumate, adulmecând cu toată ființa amprente de pe foi vechi.
– E cea mai bună carte pe care am răsfoit-o, i-am spus după o pauză. Căci e singura. Dar uneori e suficientă și doar una pentru a înțelege că aproape tot ce ni se-ntâmplă s-a mai întâmplat de mii de ori și că unicitatea noastră vine doar din reacțiile și sentimentele pe care le avem deopotrivă în fața câștigurilor pe care ni le oferă viața, însă mai ales în ciuda pierderilor, lucrurilor pe care ea ni le răpește.
– Ce știi tu despre pierderi? Tatăl tău nu e mort.
– Ba, pentru mine, este!
– Ce vorbești tu acolo? Am auzit-o pe maică-ta înjurându-l și blestemându-l de atâtea ori.
– Întocmai, tatăl meu a plecat încă de dinainte să mă nasc. Nu știu nici unde e, nici dacă mai trăiește și, dacă te gândești un pic, e ca și cum el n-ar fi existat niciodată. Eu nici măcar n-am amintirile cu care să-i pot înlocui absența, în timp ce tu le poți trăi la infinit, înotând prin ele într-o viață secretă.
– Ca peștii, a murmurat.
– Ca peștii, am admis.
Abia atunci a observat că bărbia i se odihnea încă în palma mea. Mi-a luat cu gingășie mâna, mi-a strâns ușor degetele cu complicitate, ghidându-le către pieptul ei.
– Ține tu asta, mi-a spus, oferindu-mi exemplarul ei ponosit din David Copperfield. Trebuie s-o citești pe toată. Acum, hai să intrăm, mama trebuie să fie tare îngrijorată, într-adevăr.
N-am să uit niciodată cum ne-am întors de mână către conac, cum îmi zâmbea atunci cu ochii triști, cum m-am hotărât pe loc că viața mea îi aparținea din acel moment și că tot restul ei aveam să fac tot ce-mi stătea în putință pentru ca Louise să fie a mea și, odată ce aș fi reușit asta, urma să o iau de la capăt cu aceeași energie ca s-o recuceresc în fiecare zi. Dacă nu i-am mărturisit pe loc toată dragostea pe care i-o purtam, asta s-a-ntâmplat pentru că pe-atunci credeam că eu trebuia să devin altul ca să o pot avea, iar în seara aceea, acest lucru părea posibil. Totul părea posibil.
Patru ani mai târziu, mă simțeam pregătit să-i cer mâna, să o rog să aibă răbdare și să-mi stea alături până când se va îndrăgosti și ea de mine, căci, deși nu mai vorbisem prea mult în ultimii ani, știam că noul eu avea să-i deschidă larg porțile sufletului meu, că erudiția mea dobândită cu trudă și nopți nedormite, îngropat în cărți, caiete, creioane și notițe, îi putea oferi ocazia de a fi mândră să se afișeze de braț cu mine, un student cu bursă la o facultate de prestigiu din Paris, în societate, în viața noastră exterioară, pentru ca în intimitatea căminului nostru să descopere o viață secretă comună, două suflete plămădite din același aluat, aruncate într-o lume care a ajuns să respingă dragostea și omenia, singurele lucruri care contează.
Am luat acvariul de pe bancă, l-am strâns tare la piept, ca pe o comoară, și am pornit înflăcărat către noua ei locuință, din capătul celălalt al străzii Gachet. Pe drum, m-am gândit cum s-au scurs atâtea nopți de după moartea domnului Hautefeuille într-o secundă, cum timpul se dilată și se contractă în mintea noastră, cum eu am ajuns din biet băiat de servitoare student la Paris și cum cocheta domnișoară Louise a trebuit să parcurgă drumul invers, cum numele nobil nu i-a mai fost de ajuns, iar averea a început să se risipească, cum mama ei și-a păstrat servitoarea și obiceiurile chiar și pe măsură ce banii s-au împuținat, cum cele două au ajuns la fundul sacului, iar Louise a fost nevoită să se angajeze într-un atelier de croitorie din Auvers sur Oise, cum leafa ei mică n-a fost suficientă ca să-și păstreze conacul burghez, cum a trebuit să se mute într-o locuință neîncăpătoare din capătul celălalt al străzii Gachet, cu două dormitoare, un salon modest și o bucătărie, cum, cu trecerea timpului, ea a devenit tot mai ursuză, iar strălucirea pielii ei s-a stins, cum vocea și-a pierdut melodicitatea și m-a rugat cu un glas tânguitor ce aducea cu ultimele acorduri dintr-un fado din alte timpuri să-i duc acvariul în noua casă, dar mai ales cum aveam s-o salvez de la pierzanie, cum urma să-i ofer o nouă viață, o alta, și-atunci m-a trăznit o idee care mi-a turnat plumb în picioare și m-a făcut să mă împiedic de o groapă pitită mișelește sub o baltă, prăvălindu-mă cu tot cu acvariu pe asfalt.
Nu mai aveam mult până să ajung la noua ei locuință când am căzut. Acvariul s-a făcut țăndări, iar peștii s-au împrăștiat de-a lungul străduței Gachet. Pe loc, m-a cuprins disperarea, de parcă întreaga mea ființă s-ar fi sfărâmat în cioburile acelui acvariu. M-am ridicat agitat și am început să alerg în toate direcțiile, cu gândul de a salva ce mai putea fi salvat. Am bătut la uși ca să cer un castron cu apă, măcar un pahar sau o oală, însă nimeni nu mi-a deschis, m-am regăsit părăsit în mijlocul unei străzi pe care altădată credeam că o cunoșteam în cel mai mic detaliu, căreia îi știam denivelările, curbele, bordurile, dar care acum mă trădase, am scotocit printre copacii de pe marginea drumului și am descoperit până la urmă un bidon de plastic, l-am tăiat cu unul din cioburile acvariului și l-am umplut cu apa din băltoaca în care căzusem. Când m-am uitat în jurul meu, cei mai mulți pești, guppy, xipho, neoni, adormiseră deja, numai carasul auriu se zbătea încă, dar în ochii lui nu mai citeam melancolie, ci resemnare. L-am cules, chiar și așa, de pe jos, și l-am așezat în bidonul meu tăiat. În apa aceea tulbure, carasul parcă mă certa din priviri, reproșându-mi că nu-l lăsasem să-și încheie socotelile cu lumea asta, aruncându-l, fără voia lui, într-o nouă viață, una pe care nici măcar nu era interesat să o cunoască. I-am ignorat aparentele dorințe, mi-am șters cu palmele pantalonii și sacoul, și m-am urnit din nou către noua casă a lui Louise, îmboldit de o nouă idee.
Poate că Louise n-avea nevoie de o nouă viață, se prefăcuse destul, avea nevoie doar de un partener în acea viață secretă, un partener cu care să-și împartă intimitatea, poate nu eu ar fi trebuit să fiu altul, ci fusese de ajuns să aștept suficient de mult încât ea să ajungă la nivelul meu, poate nici nu era nevoie să merg la facultate la Paris, puteam să mă angajez la brutăria domnului Pascal, ne-am fi putut muta cu toții împreună în acea căsuță mică, eu, mama, Louise și doamna Hautefeuille pe care am fi îngrijit-o toți cu grijă și drag până s-ar fi ofilit de tot, așa cum avea să se ofilească și mama, toate mamele îmbătrânesc și mor, iar noi aveam să mai fim tineri o perioadă, puteam trăi fericiți, n-aveam nevoie de multe, trăisem atâția ani fără să facem nimic important, puteam trăi în continuare la fel, puteam trăi, doar atât conta, puteam trăi împreună, noi, o bibliotecă și câte ceva de-ale gurii, totul era încă posibil, iar carasul auriu părea să-mi dea dreptate.
Când am ajuns în dreptul porții, m-am lăsat însă cuprins de deznădejde. Privind bidonul murdar cu carasul plimbându-se resemnat în acea închisoare de plastic, m-am gândit dacă atât cât mai aveam era oare de ajuns. Fără acvariu și cu un singur pește care mă privea fix, am sunat la sonerie.
Apoi, am lăsat bidonul pe scară și am fugit.
