Acela care urăşte aproape orice, pentru care nimic nu mai contează, care şi-a încheiat socotelile cu toate normele şi sistemele sociale, şi-a pus traista în cârcă şi-a luat în picioare potecile singurătăţii, strivind sub paşii nervoşi sensul propriei existenţe, un vid veşnic flămând, acela sunt eu. M-am declarat cu mult timp în urmă, pe propria răspundere, cu patos urâtor de viaţă, de realitate, de sisteme, de legi şi mai ales de oameni. Pentru mine, mizantropia nu este o boală, ci o pelerină de ploaie, din aia gumată, galbenă, pe care te bucuri c-ai vârât-o în ghiozdan atunci când ai plecat în grabă de acasă. Desigur, n-am fost aşa dintotdeauna.

Când eram copil, iubeam viaţa. Iubeam micile fragmente de concret, atent coordonate după legile pe care adulţii le rescriau zilnic, ca să se potrivească mănuşă scopurilor lor, împletite cu perioadele de reverie lucidă în care îmi imaginam o altă viaţă, în care să trăiesc o altfel de sărăcie, să am o altă familie, să merg la altă şcoală, să am alt destin (ce glumă, destin). Cred că mi-era aşa de uşor să iubesc pentru că eram naiv. Credeam orice nu înţelegeam, copiam iubirile pe care le vedeam la televizor, le salvam schiţele pe hard şi abia aşteptam să le scot de acolo şi să le folosesc. Căutam inconştient agenţi de trafic care să-mi dirijeze curgerea sentimentelor care, atunci când eşti copil, sunt absolut nestăvilite, curg în şuvoaie incontrolabile. Aşa cum mamele care alăptează trec prin furia laptelui, toţi copiii mici trec prin furia sentimentelor, un copleşitor asalt de emoţii care, dacă nu sunt prelucrate corect, se alterează şi devin un îngrăşământ foarte bun pentru terenul pe care urmează să se cultive ura. Aşadar, iubeam pentru că mi-era uşor şi căutam să-mi revărs iubirea asupra oamenilor şi lucrurilor. Îmi iubeam căţelul, pe Marius: îl luam să doarmă cu mine în pat, îi făceam baie, îl hrăneam, îl mângâiam, mă uitam la el şi-mi era drag. Îmi iubeam bicicleta, la nebunie o iubeam, un Pegas mic şi roşu pe care mi-l adusese bunicul, căci îl căpătase de la cineva, şi tot el mi-l reparase. Iubeam să merg cu bicicleta, să simt vântul gâdilându-mi părul, să cad de pe ea şi să-mi julesc genunchii. Ajunsesem să iubesc şi căderea. Îmi dădeam seama dinainte că urma să cad, simţeam exact vibraţia care mă dezechilibra şi, dacă în primele dăţi îmi fusese frică, mă julisem şi plânsesem, pe urmă am început să mă obişnuiesc cu durerea, cu spaima impactului cu asfaltul, şi cădeam fericit, râzând. Nu conta că mă loveam sau că mă durea, mă culegeam singur de pe jos şi mă urcam din nou pe bicicletă, cu şi mai multă râvnă, dornic să cad din nou. Iubeam natura şi toată lumea înconjurătoare, stăteam mult pe câmp şi pe la pădure, hoinăream singur, vorbeam cu păsărelele. Adunam flori sălbatice, din alea galbene care miros urât, şi făceam bucheţele pentru mama. Iubeam să mă joc şi să alerg, să sar în bălţi, să fac giumbuşlucuri. Iubeam să mă uit la desene şi să mă joc cu maşinile şi roboţii. Iubeam să merg la şcoală şi să învăţ lucruri noi, iubeam să mă uit la colegii mei cum se jucau în pauze sau cum spuneau glume şi râdeau pe coridoare. O iubeam pe colega mea de bancă, Andreea.

Mustea inocenţa din sufletul meu cum ţâşneşte puroiul dintr-o rană.

Dar ce s-a întâmplat? Cum am ajuns să urăsc? Simplu.

Ura se învaţă, sistematic. Prima dată, se învaţă în familie şi o absorbi fără să fii conştient, la fel cum fumătorii, obişnuiţi cu mirosul de tutun, nu mai sunt atât de vigilenţi în a-l recepta. Am asimilita-o şi eu în repetatele rânduri când i-am văzut pe ai mei certându-se, înjurându-se, când i-am auzit bârfind vecinii cu o cumplită scârbă, vorbind despre ei ca despre cele mai abjecte creaturi, dar apoi poftindu-i la masă când veneau în vizită, când mi-au bătut căţelul, când mi-au confiscat bicicleta, când am primit de pomană reproşuri şi insulte, fără să le merit. Am învăţat să urăsc atunci când i-am dus mamei buchetul de flori galbene şi ea mi-a dat cu el în cap, când am plecat la pădure şi tata s-a enervat că nu m-a găsit acasă şi m-a bătut, când am căzut cu bicicleta şi în loc să-mi sufle cineva peste răni, am fost pedepsit să stau la colţ. Apoi, am învăţat să urăsc la şcoală, atunci când colegii făceau glume pe seama mea, râdeau de mine şi mă batjocoreau, sau când profesorii aveau grijă să mă taxeze la note pentru că nu eram şi eu băiatul primarului sau al avocatului, sau când Andreea s-a îndrăgostit de Cristi. Apoi, am învăţat să urăsc la facultate, când iubita mea s-a gândit să mă înşele cu un bun prieten din cercul în care îmi omoram weekendurile la bere. Cred că aici s-a rupt ceva în mine. N-am mai putut să ţin ura încătuşată şi am răbufnit.

Aşa se face că am ajuns un om care urăşte aproape orice. Urăsc să mă trezesc dimineaţa, detest alarma şi razele soarelui, mă ridic din pat înjurând şi în timp ce-mi beau cafeaua cu noduri mă gândesc cum o să petrec o altă zi la lucru, printre oameni pe care îi dispreţuiesc din străfundul inimii, care nu contenesc să mă scârbească pe zi ce trece mai mult. Urăsc să conduc, îi claxonez pe toţi tâmpiţii din trafic care nu sunt în stare să respecte nişte simple reguli de circulaţie. Urăsc pauza de prânz, când toate mimozele se adună să mănânce salată de iarbă fix lângă biroul meu şi să behăie ca oile, povestindu-şi una alteia ce geantă de designer şi-au mai cumpărat sau pe unde le-a mai plimbat iubi weekendul trecut. Urăsc când rămân fără ţigări şi trebuie să ies să-mi cumpăr. Urăsc duşul, cu robinetul ăla ruginit pe care nu mă îndur să-l schimb şi cu faianţa aia de culoarea prunei care mă face să vomit. Urăsc posturile tv de scandal, care urmăresc cu patimă vieţile piţipoancelor sugătoare de coceni şi ale limbricilor de la colţul blocului care-au ajuns oameni mari şi ţin să arate acest lucru prin faptul că poartă panouri fotovoltaice în loc de ochelari. Urăsc talentatele şi talentaţii care se screm prin cluburi, frecându-se unii de alţii de parcă sunt schizofrenici fără diagnostic, care se îmbată şi-şi vomită unii altora în poală, apoi, a doua zi, declară pe facebook că şi-au găsit iubirea vieţii. Urăsc maşinile mai scumpe decât PIB-ul unei ţări în dezvoltare, alea care prind 400 de kilometri într-un minut şi cu care oricum nu ai unde să alergi pentru că n-ai curaj să dai nici o sută pe autostradă. Şi mai abitir îi urăsc pe proprietarii lor, care conduc de parcă le-au cumpărat mamele lor bulevarde şi se cred şmecheri când nu ştiu să spargă trei ouă într-o tigaie şi dacă n-ar fi mamele lor să le spele chiloţii, s-ar alege praful. Urăsc şoferii de taxi care îmi povestesc detalii redundante din vieţile lor absolut plictisitoare, fără să le cer asta (am ajuns să dau bacşiş numai celor care tac după ce îi rog). Urăsc presiunea socială, felul în care mă judecă toate neamurile la adunările familiale că nu mă mai însor şi eu o dată. Urăsc încăpăţânarea cu care mă invită şeful în fiecare an la petrecerea firmei.

Am observat de-a lungul timpului că ura mi-a devenit foarte apropiată. Nu pot să spun că o iubesc, aş fi nesimţit, dar îmi e un bun tovarăş la nevoie. Aproape în fiecare seară, când ajung acasă după o zi naşpa şi mă trântesc pe canapea sleit de vlagă şi mă gândesc cu groază la ziua de mâine şi îmi aprind o ţigară, constat că ura e acolo, lângă mine, gata să-mi ridice moralul. Prezenţa ei îmi dă un sens, mă face, cel puţin, să mă mişc, să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi s-o iau de la capăt. Aproape că o văd cum intră pe uşă, îmbrăcată într-o lenjere sexi, roşie, şi se aşază pe canapea lângă mine şi-mi ia ţigara din gură, trage din ea cu poftă, scuipă un fuior de fum lung şi gros şi-mi zice ,,Ia mai dă-l dracu’ pe Sergiu, e prost că nu ţi-a oferit ţie promovarea aia. Oricum ăla nou n-o să facă faţă, că nu ştie nimic, şi până la urmă, era o funcţie de căcat, sincer.” Mă cunoaşte mai bine decât oricine, îmi ştie fiecare nuanţă a fiecărui sentiment de repulsie care îmi cutreieră neuronii în fiecare minut. Ştie ce părere am despre falsitate, ipocrizie şi teatru ieftin, de cerc închis, ştie cât îmi place lenea şi cum aş prefera oricând să comand mâncare acasă decât să ies în oraş. Ştie cât de scârbă îmi e de oameni. Interesant cum nu am acelaşi nivel de scârbă pentru fiecare om pe care îl cunosc. Sunt oameni pe care îi urăsc mai tare, alţii pe care îi urăsc mai puţin, dar nu există oameni pe care să nu-i urăsc deloc. Ura este un sentiment foarte maleabil. Poate deveni, la nevoie, pătură electrică sau ciocan, album de amintiri sau îngheţată de ciocolată. Poate că de asta o prefer în detrimentul iubirii. Iubirea e un sentiment fix, nu-ţi permite foarte multă libertate de mişcare, prezintă un comportament distinctiv, n-ai cum să iubeşti pe cineva şi să-l înşeli cu cel mai bun prieten. Oamenii care iubesc sunt fericiţi, râd la glume, iartă o batjocură, ignoră o remarcă ironică, suportă chinuri, au insomnii. Iubitorii fac treburile astea pentru că în vieţile lor există o bucurie mult mai mare decât toate rahaturile cotidiene, bucurie care le luminează existenţele ca un far pe timp de furtună. Ei se agaţă de lumina farului ca scaiul de ţesături, devin dependenţi de farul acela, şi nu e deloc de mirare că atunci când lumina slăbeşte sau dispare complet, suferă mai ceva decât chinuiţii lui Dante.

Oamenii care urăsc, mai ales aşa sportiv cum o fac eu, sunt liniştiţi, îşi văd de treabă şi nu cer nimic nimănui. Suferă, dar nu spun. Se complac în situaţia lor pentru că ei cunosc foarte bine consecinţele celeilalte situaţii. Oamenii care urăsc nu împart nimic cu nimeni şi nu iartă nimic. Mai ales cei care ajung la cel mai înalt nivel de ură, ăla care e frate cu nihilismul, urâtorii profesionişti, cărora le repugnă atât de tare viaţa încât şi dacă văd o babă leşinată în mijlocul străzii, lovită de maşină, trec mai departe liniştiţi şi îşi văd de treabă, pentru că ura extremă dizolvă orice fel de sentiment pozitiv.

Înainte, încă mai aveam câteodată impulsul să ajut. Mai vedeam câte o colegă cu braţele pline de teancuri de hârţoage şi dădeam să-i deschid uşa, dar apoi mă gândeam ,,Dar ce, pe mine cine mă ajută să-mi car dosarele la parter când termin munca? Nimeni! Ei, să se descurce!”. Îmi mai zvâcneau câteodată degetele când dădeam comandă de cărţi de pe Elefant şi vedeam acolo opţiunea să donez pentru nu ştiu ce cauză umanitară, dar îmi dădeam două palme mintale şi îmi reveneam repede.

Am ajuns să înţeleg, după ce mi-am petrecut multe nopţi din viaţă gândindu-mă la oameni şi la ce anume îi determină să se degradeze în halul ăsta, că pentru a ajunge la nivelul absolut de ură, nu e neapărat nevoie să fii rău, malefic, să fii psihopat, să suferi de vreo boală sau de vreun sindrom. Dar nici nu poţi fi bun, empatic şi naiv, atât de tălâmb încât să-i laşi bucuros pe ceilalţi să te calce în picioare. Trebuie doar să fii suficient de citit. Trebuie doar să ai capacitatea de a observa şi de a judeca anumite comportamente şi trăsături, iar mai apoi e simplu să-ţi pui un verdict şi să-ţi alegă tabăra din care vrei să faci parte. Iar pe mine, pentru că fac parte din tabăra cealaltă, nu mă mai mişcă nimic. Mă rog, aproape nimic, că doar mă mişcă profund ziua de salariu şi mâncarea comandată, atunci când ajunge cât timp e caldă. Şi reducerile la CD-uri.

Mă gândesc serios să-mi iau un alt câine. Să aibă şi ura cu cine să stea când plec eu la muncă. Nu l-aş urî atât de tare încât să nu am grijă de el. L-aş lua să doarmă cu mine în pat, i-aş face baie, l-aş hrăni, l-aş mângâia, m-aş uita la el şi… nu l-aş urî.