E soare, un soare care se strecoară printre crengile pinilor și se prăbușește tăcut pe pământ, pe acele de pin și pe picioarele tale goale, pe ochii tăi hrăniți cu nori și ploaie, e mult soare dintr-o dată și prea multă strălucire, clipești, genele ți se ating unele de altele strângând în ele toată lumina lumii, vântul îți flutură prin cămașa descheiată, marginile i se înfoaie peste chitara care-ți atârnă de gât, în timp ce pielea-ți tresare înfiorată de o amintire vagă, de undeva din stânga se aud voci și muzică, e vară la Valmiera și lumea iese la grătar, două femei uriașe sugrumate în costume de baie cară împreună un ditamai ligheanul de carne – piept și pulpe, ceafă și cârnați – carnea din lighean se leagănă în același ritm cu carnea lor, întâi punem ceafa și pieptul, că se fac mai greu și abia pe urmă punem pulpele și cârnații, spune una lingându-se pe buze, da – confirmă cealaltă – și coastele, să aducem coastele, avem 2 kile de coaste, au rămas la noi în mașină și e păcat de ele, prima femeie se bucură că mai au și coaste, aproape că uitase de ele, așa cum – cu ochii înfipți în lighean – uitase să se mai uite și pe unde merge, o nemernică de rădăcină îi iese în drum, degetele i se încârligă sub ea, se clătină și se smucește, dar degeaba, femeia se prăvălește vălurindu-și carnea și azvârlind ligheanul spre crengile pinilor, piept și pulpe, ceafă și cârnați se ridică la ceruri pentru a coborî imediat spre pământ într-o feerie de sânge și grăsime, într-un concert de plescăituri seci încheiat solemn cu dangătul ligheanului aterizat pe-un bolovan, ai prăpădit carnea, idioato, să nu te mai văd în fața ochilor, femeia rămasă în picioare apucă ligheanul și călcând în picioare bunătate de foste-viitoare friptane se năpustește urlând asupra celei căzute, zbang! zbang! căpățâna îi răsună ca un gong spart și urletul ca o alarmă de fabrică, soții lor dau năvală să salveze ce-o mai fi de salvat, mâncarea e scumpă, același lucru se poate spune și despre băutură, unul strânge la piept o ladă de bere și celălalt niște sticle de vodcă, te uiți la ei ca la un film prost la care ai intrat pe gratis, s-ar potrivi să le cânți ceva la chitară, poate valsul miresei sau mai bine vreun marș funebru cu care să le îngropi ziua aia pentru totdeauna, deși așa ceva nu se face, e scurtă vara la Valmiera, iar puținele zile cu soare se trăiesc din plin, nu, azi n-o să cânți nici valsuri de nuntă și nici marșuri mortuare, azi o să cânți despre viață și tinerețe, despre lumină și dragoste, v-ați strâns cu toții lângă râu, se desfac beri și se aprind țigări, ba cineva aprinde chiar și focul, n-aveți nimic de pus pe el în afară de sufletele voastre crude și de ultimele raze de soare, fetele dansează, părul li se răsfiră în aer iar rochiile li se ridică ușoare ca puful de păpădie, ca visele din zori, ce frumos e vara, femeile în costume de baie au strâns carnea de pe jos și au spălat-o la râu, au cărat-o din nou cu ligheanul și au pus-o pe grătar, o vreme a mirosit a piept și a pulpe, a ceafă și a cârnați, dar mai ales a coaste, ce bine că femeile n-au uitat coastele în mașină, ar fi fost păcat de ele, dar și mai bine e că s-au împăcat, e scurtă vara în Valmiera și nu trebuie risipită, femeile dorm răsturnate pe-o coastă, din gură le curge salivă și din piept le țâșnesc sforăituri cumplite, nu e ușor să biruiești atâta mâncare, ficatul le trage din greu, inima li se chinuie iar soții le pleacă aducând la voi tot ce-a mai rămas din bere și vodcă, ce zi frumoasă, să bem pentru ea, spun ei în șoaptă să nu-și trezească soțiile adormite, să bem, să bem, se desfac beri, se plimbă sticle de vodcă de la o gură la alta – sunt și astea un fel de săruturi – o fată iese din râu, prin rochia udă i se zărește sufletul, fata tremură, dinții îi clănțăne sub buzele vinete, și apa și vara sunt reci în Valmiera, dar ce contează asta, cineva o ia în brațe și o încălzește, cânți, fetele râd iar râsul li se înalță la ceruri la fel de ușor ca rochiile, ca fumul de țigară și ca nostalgia bărbaților veniți la voi cu bere și vodcă, odată au fost și ei tineri, odată soțiile lor care sforăie prăvălite pe-o rână au râs și ele la fel în lumina de vară, cerul se îngălbenește la asfințit și parcă se simte un miros de toamnă, beți și cântați, e scurtă vara la Valmiera, scurtă și năprasnică și trebuie trăită cu sufletul la gură ca tot ce e pe furate, ca tot ce se duce de parcă nici n-ar fi fost, alunecând pe nesimțite printre piepturi și pulpe, cefe și cârnați, în burta uriașă a uitării.