Eram un visător prins în lanțurile ochilor tăi verzi
și așa mă duceai prin lume, sclav al tuturor capriciilor
nimic nu pot spune împotriva ta, nimic nu poate spune nimeni
împotriva niciunei femei de pe pământ, căci sfinte sunt ele
dar știți cum e, mai sunt și bagaboante penale și nenorocite
deranjate sus, la mansardă, și nu numai acolo, dar tăcere
să nu supărăm jumătate dintre muritori, ca și cum
numărul imbecililor n-ar fi constant între bărbați și femei
între bătrâni și tineri, între mame și tați, femeile au avut o istorie grea,
ca romii, ca negrii, care nici măcar n-au fost cu toții femei,
dar eu tot te iubeam, așa cum mă purtai în lanț
eram fericit și credeam că o să trăim mereu în acest Stockholm
dar tu de fapt mergeai la Caracal, și eu după tine, cu belciugul
în nas, și ce frumoși erau ochii tăi verzi și cum te urmam
pas cu pas cu pas cu pas spre sfârșitul tinereții
spre sfârșitul iluziilor și spre sfârșitul iubirii sau ce a fost ea.