Nu-mi lua cuvintele în grabă,

Nu te întrista prea devreme,

Nu te bucura prea ușor,

Pe Tărâmul lor, al vorbelor.

Când ți-am spus “râu”

Nu era nicio apă,

Doar ceva ce curgea în mine

Și nu puteam opri.

Când ți-am spus “pământ”,

Nu era despre pășune,

Nici despre mormânt,

Ci despre copii alergând.

Când ți-am spus “lumină”

Nu căutam să văd,

Era un fel de a înțelege bezna.

Când ți-am spus “noapte”

Nici nu se întunecase,

Era doar o presimțire.