Băiatul se trezi și ochii săi erau acum mai mari ca oricând înainte.

• Trebuie să plec la oraș, spuse, nu ca să îl audă cineva, ci pentru sine.
• Chiar trebuie să plec la oraș!, spuse încă o dată băiatul, ca și cum și-ar fi dat singur o poruncă.

 

Chiar o spune pentru sine, oricum nimeni nu-l asculta. Nimeni – niciodată.

 

Erau atâția copii în casa asta blestemată, casa asta care le rămânea de la an la an tot mai mică, prea multe guri de hrănit, prea puține urechi care să asculte ce aveau gurile astea de zis. Nimănui nu-i păsa.

 

Luați repede, părinții nici nu mai știau câți copii le-a dat Dumnezeu. Sau diavolul. Sau barza. Sau cine mama mamii mă-sii aduce copiii la olteni. Ei erau mulțumiți să fie copiii sănătoși, dar nici măcar asta nu se întâmpla.

Mama băiatului se străduia să respecte ritualurile, să pară măcar că are credință în Dumnezeu, în caz că raiul și iadul chiar există. Dar, la urma urmei, nici ei nu-i păsa și băiatul știa asta foarte bine. Viața o făcuse rea.

Băieții mereu știu când mamele lor nu mai au inimă. Și poate că și fetele știu. El însă nu era fată.

El nu voia să rămână în bătătură până i-o veni sorocul să se căsătorească la cincisprezece ani, să plece de acasă, să aibă fii și fiice și să ducă tot mai departe povestea aceasta banală, și tocmai de aceea atât de îngrozitoare. Nu. El avea să aibă un destin măreț. El se simțea diferit. El se simțea special. El se simțea unic. Nu știa să o pună în cuvinte, dar simțea în inimă că e ceva cu el, că pur și simplu nu e la fel ca frații săi, că nu e la fel ca surorile sale și în niciun caz nu e la fel ca părinții săi.

 

Așchia a sărit departe de trunchi, se gândea. Dar prefera să nu se gândească foarte mult la asta, se temea că dacă se va adânci în gândul acesta va descoperi ca la urma urmei nu-și iubește familia, ba chiar o urăște, ba chiar mai rău – din toată lumea nu se iubește decât pe sine. I se părea și lui puțin, de aceea prefera să nu se gândească.

Era ciudat. Chiar era un copil foarte ciudat. Deși evita să mediteze la familia sa, era mereu disponibil să-și proiecteze destinul în mintea sa. El cu siguranță era destinat faptelor cele mai eroice!

El avea să fie un personaj istoric, un mare personaj istoric, cel mai mare personaj istoric pe care l-a dat țara!

Băiatul căuta deseori să rămână singur, anume pentru a se gândi la destinul său măreț. Învățase să privească oamenii mari cu ură, iar pe sine, când se nimerea să găsească un ciob de oglindă, se privea ca prin lumină. Se iubea.

Așa că băiatul se frecă la ochi cu pumnii strânși, apoi mai spuse încă o dată, tot pentru sine:

• O să plec la oraș!

 

Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce, ar fi povestit că a avut un vis: un vis în care i s-a arătat un drum și la capătul drumului era o un cufăr plin cu galbeni, a mers și a mers și a mers pe drumul acela, dar chiar când a ajuns la cufăr și a întins mâna să și-o umple cu galbeni mâna i s-a umplut de sânge și s-a trezit speriat.

 

S-a uitat lung la mâna sa și a văzut că era curată, în inimă păstra amintirea galbenilor, nu a sângelui. Visul ăsta însemna ceva.

 

Visul ăsta însemna că trebuie să plece deîndată, că nu mai e timp de pierdut, comoara îl așteaptă, dar nu îl așteaptă pentru totdeauna.

Dar nu l-a întrebat nimeni, așa că se furișă afară din casă și, fără să fure nimic, fără să ia nimic măcar cu împrumut, porni, doar cu hainele de pe el.

 

Știa unde merge și știa și de ce: căuta un căruțaș care să-l ducă tocmai în oraș, în capitală!

Orașul era doar capitala, toate celelalte erau doar halte, popasuri în drum. Dacă avea să se oprească în vreunul dintre ele, știa că era pierdut. Capitala sau nimic!

Iar băiatul avea o pungă, punga era goală, dar nici asta nu-l descuraja. N-avea niciun gologan, e adevărat, dar viața îl învățase de la început să ceară și să nu renunțe până nu obține. Era cea mai importantă dintre lecțiile pe care și le însușise.

• Vă rog, nene, vă rog, trebuie să ajung la sora mea, în capitală. O să am grijă de dumneata când mă întorc, nene. Vă rog! Soră-mea o să mă bage în slujbă, o să câștig parale și o să plătesc din urmă. Uite cât sunt, nu ocup loc mult, ia-mă, nene!

Căruțașul îl refuză de două ori, dar a treia oară băiatul începu să se smiorcăie, cunoștea și arta de a se face că plânge sfâșietor. Era șiret. Căruțașul, așadar, se înduplecă:

• Bine, mă, țâcă, te duc, dar dacă întreabă mumă-ta și tac-tău de tine, nu te-am văzut, nu m-ai văzut, ai înțeles? Ai înțeles, mă?!

 

Băiatul încuviință. Înțelesese. De altfel, înțelegea destul de repede. Nu se poate spune că avea capul chiar gol. Avea un cap mare, cât o lubeniță, și uite că nu era gol. Nu era nici din cale afară de isteț, abia învățase a scrie și a citi. Dar era viclean, asta da – era viclean ca o vulpe.

Obișnuia chiar să se gândească așa: oamenii care pierduseră în jocul vieții, și cunoștea doar pierzători, o pățiseră fiindcă nu fuseseră vulpi îndeajuns. Aceasta era toată filosofia pe care o dobândise deja – pe ea își va sprijini întreaga sa viață.

Drumul fu lung, ochii lui erau atât de plini de furie încât cu greu își făcu loc în ei și uimirea.

 

Totuși, drumul cel lung îl uimi, oamenii văzuți pe drum îl uimiră, simțea că amețește și are nevoie de un punct fix, ceva de care să se sprijine, pentru a nu se prăbuși. Sau poate că îi era doar foame. Foamea te amețește. O știa bine. Trăise puține zile în care să nu îi fie foame.

 

Peste ochii săi plini de furie se lăsa uneori o ceață, îi țiuiau urechile și dacă ar fi fost bun la cuvinte ar fi găsit unul care să exprime starea aceea și l-ar fi urlat către lume. Nu era bun la cuvinte și nu găsea niciunul potrivit.

Și nu doar că nu era bun la cuvinte, mai era și rârâit, mai era  și bâlbâit, stâlcea vorba, înghițea vocale, iar consoanele ieșeau din gâtlejul lui mutilate. Era, și era primul care să o știe, un dezastru.

 

Ce ușoară ar fi fost viața, dacă n-ar fi trebuit să vorbească vreodată! Dacă ar fi putut doar să tacă și să privească și să se uite cu răutate pe sub sprâncene la oamenii care făceau un lucru și altul.

Dar viața nu era așa. Trebuia să vorbească, să ceară, să ceară până obține. Dacă l-ar fi ascultat cuvintele, blestematele astea de cuvinte! Nu-l ascultau deloc. Mai bine să nu se mai gândească la asta.

Așa că prefera să tacă și să privească lumea pe sub sprâncene. Totodată, știa cum anume să ceară pentru a nu fi refuzat, așa cum îi ceruse și căruțașului, știa să facă promisiuni de care nu avea niciun gând să se țină. Știa să mintă, știa să înșele, știa să creeze așteptări false.

Și mai ales avea curajul la care ajung aceia care nu mai au nimic de pierdut.

 

De fapt, curajul său era o pălărie prea mare care îi cădea peste nas. Curajul său era o nesăbuință pe care instinctul de conservare abia i-o pondera.

 

Dar tendința sa nativă era de a fi nesăbuit. De a nu ține cont de nimeni și de nimic, de a se lăsa devorat de dorințe și a le urma, fără să se gândească din vreme la consecințe. Iar dorințe avea mii. Voia și una, și cealaltă, voia tot.

Când ajunse în marele oraș, băiatul era cât se poate de singur și de înfometat. Aproape că-și uitase căruțașul. Se simțea părăsit de toți și de toate, deși adevărul era că el părăsise tot și toate.

 

Dacă ar fi crezut în Dumnezeu, s-ar fi socotit părăsit și de Dumnezeu. Nu credea. Deodată, tună vocea căruțașului.

• Țâcă, adormiși, mă, țâcă, unde ziseși, mă, că trăiește soră-ta aia?
• În mahalaua cutare, nene.
• Și crezi că te descurci până acolo?
• Cum m-am descurcat și până aici.
• Bine, țâcă, du-te. Să nu mă uiți dacă ajungi om mare la București.
• Nu te uit, nene. Cum să te uit eu pe matale?
• Hai, să trăiești, țâcă! Noroc bun!
• Noroc bun, nene!

Trecuseră două minute și băiatul își și uitase căruțașul. Era de-acum în stradă, iar strada fremăta, era un du-te-vino care nu se mai oprea. Era amețitor. Băiatul ameți, de parcă l-ar fi învârtit niște derbedei la baba-oarba, îi țiuiau și urechile, parcă îi ardeau golanii câte una peste ceafă la “bâza”, îl ardea și fruntea, durerea îi traversa tot capul și se scurgea pe șira spinării. Era o durere scurtă, dar intensă, de parcă ar fi primit un bici pe spate.

Nu o dată se întâmplase să fie biciuit chiar de taică-său, pentru cine știe ce prostie, așa că era în deplinătatea termenilor acestei comparații.

 

Oamenii se izbeau unii de alții, de parcă erau pietre când le lovești ca să iasă scântei, să izbucnească focul.

Durere și mirare. Băiatul le ducea pe amândouă, erau două greutăți și trebuia să le țină în echilibru. Sub nicio formă nu trebuia să cadă la pământ, nu trebuia să se prăbușească.

 

Își imagina că dacă ar fi căzut ar fi fost călcat în picioare de toți acești străini care se învârteau ca apucații, ca dracii, în jurul său. Nu căzu.

Nasul său foarte oltenesc, nas în vânt, îl purtă spre o piață, de unde fură o pâine și două mere, de la străini nu se sfiise niciodată să fure, se socotea îndreptățit de condiția sa de băiat singur pe drumuri și nemâncat de atâta vreme, dădu cu trei pietre după un câine care nu se lăsa dus.

• Pleacă, potaie!, urlă la câine, dar câinele îl privi cu niște ochi mari, rânji în silă și plecă doar când avu el chef.

Băiatul nu lăsa durerii dinăuntrul său nicio șansă să erupă. Oare unde era, totuși, mahalaua soră-sii? Era încredințat că va ajunge cu bine, deși n-avea nicio idee pe ce drum ar fi trebuit să umble. Toate drumurile astea! Și fiecare drum ducea undeva, dar pentru el unul singur era cel bun. Pe unde, pe unde, pe unde să o apuce?

Și așa mergea Niculae, palid și tuns chilug și ghebos în costumul său cu trei numere mai mari, prost croit, așa mergea, cu lenjeria pe jumătate ruptă și, la drept vorbind, murdară, târând și un picior, până și pantofii îi erau mari.

Îl trăgea înainte ca de o ață dorința de a se răzbuna. De a se răzbuna pe orașul acesta care nu dădea un scuipat pe el și pe viața lui, dacă trăiește sau moare acum, pe loc!, dacă moare într-un șanț, un scuipat nu dădea pe cucoanele pe care le văzuse pe drum, pe țăranii din satul lui, pe mumă-sa și pe taică-su, pe frații lui și pe surorile lui, nenumărații lui frați și surori, dintre care una singura conta cu adevărat acum. Oare unde o fi mahalaua aia nenorocită?!

Deodată își dădu seama că avea gură să întrebe, așa că întrebă. Cântări bine oamenii care treceau pe drum și fixă cu privirea un bețivan între vârste, cu un pântec enorm.

Avea încredere în bețivi. Bețivii știau toate drumurile, chiar și când mai uitau cum îi cheamă. Bețivii trebuiau să se întoarcă acasă și nu se puteau bizui decât pe ei. Te puteai sprijini de un bețiv.

• Nu te supăra, nene, nu te supăra…
• Nu mă supăr, mă, băiete, zise bețivul, care duhnea a țuică și se clătina ca și cum ar fi fost bătut de vânt.
• Mahalaua cutare, zise băiatul.
• Mă, zi drept, pe tine te-a trimis nevastă-mea?
• Nu, nene, sunt venit de la țară, o caut pe soră-mea.
• Țin’-te, mă, după mine, că acolo merg și eu. Merg acasă, mă!
• E departe, nene?
• Ca de aici până acolo.

Și porniră. Drumul nu fu lung, dar bețivul se tot oprea pe la câte un colț de drum, să-și mai deșerte bășica udului.

• Mă, băiete, de băut – bei?
• Nu beau, nene.
• Atunci o să ai o viață de căcat. Dacă vrei să n-ai o viață de căcat, ia-te, mă, de țuică. Dar dacă te iei de țuică, să te ții de țuică, mă, să nu le amesteci! Dacă bei țuică, nu bea și lichior, nu bea și rachiu, nu bea și vin, nu bea și bere, mă! Să bei amestecat e cea mai mare greșeală din viața unui om. Stai, mă, unde te grăbești așa, stai că mă trece iară să mă piș. Imediat mă întorc la tine și îți mai zic eu despre viață.

Și într-adevăr bețivul se oprea, făcea cele trebuincioase, dar se întorcea pe drumul pe care porniseră și altele își mai spuseră cei doi. Așa cum simțise băiatul, bețivul fu de cuvânt. Îl lăsă fix în fața porții în care într-o bojdeucă, alături de alte șase muncitoare, trăia sora băiatului. Niculae intră și păși în restul vieții sale.

Văzându-l, soră-sa, care în adâncul inimii îl aștepta, dar nu știa când și cum îl va regăsi, căci era plecată de câțiva ani la București, abia îl recunoscu.

Era slab mort, galben la față ca un cadavru și pe buza de sus începuse a-i străluci, înainte de vreme, o mustăcioară, care o făcu să surâdă, deși se vedea de la o poștă că el nu era unul dintre aceia care vor purta toată viața această primă mustață.

• Nicule, tu ești, mă?!
• Eu, săru’-mâna, am venit, iată-mă!
• Cum ai ajuns, mă, până aici?
• Cu lumea.
• Nicule, Nicule, tu o să ajungi om, mă, dacă ai știut tu să vii singur până aicea!

Soră-sa l-a luat în grijă. Nicu a intrat calfă la un cizmar și meșterul văzu repede câte parale face. Nu era harnic.

 

Era în schimb căpos, greu îl scoteai din ale lui, avea gânduri fixe, de parcă erau bătute în cuie. La ce l-ar fi putut folosi pe ucenicul acesta care nu era deloc potrivit să pună flec la pantoful de cucoană?

 

Nea Sandu, cizmarul, era trecut prin viață și nu se grăbea să arunce nimic – nici lucruri, nici oameni. Pentru el, oamenii erau ca niște petice, fiecare se potrivea până la urmă undeva. Trebuia doar să îi afli locul.

 

De ceva vreme, Sandu căzuse într-o patimă mai grea decât băutura și prea-curvitul la un loc. Îl luase pofta de dreptate.
Se săturase și el de viața nenorocită, rămăsese văduv, avusese o țiitoare, care îi fugise de acasă cu un plăpumar, rămăsese cu două fete ale lui, bașca doi băietani de pe urma țiitoarei, de care tot el se îngrijea, cu gândul că poate o scoate oameni din ei, că îi crescuse de mici și n-avusese inimă să-i dea în stradă, măcar că mumă-sa le era o zdreanță din acelea.

Nea Sandu chiar nu se grăbea să arunce lucrurile și oamenii. Urechea sa prinsese de ceva vreme un cântec frumos, ca de sirenă. Auzise meșterul că există pe lume niște unii care se luptă pentru muncitori, care trag cu nevoiașii, care vor să aducă pe pământ dreptatea și să pedepsească ciocoii și exploatatorii și lipitorile și toți nemernicii care trăiau în cârca oamenilor muncii și sugeau sângele poporului. Iar asta era întocmai ce voia și nea Sandu.

 

Doar că vorbele acestea se spuneau șoptit, pe ascuns și la adăpostul întunericului. Cei care le duceau dintr-un loc în altul își ziceau comuniști și se țineau mândri. Credeau că sunt trimiși pe pământ anume ca să schimbe lumea și să o facă un loc mai bun.

 

Lui Sandu îi plăcu felul de a fi al comuniștilor, care tot vorbeau, vorbeau, vorbeau, tot în șoaptă și tot pe ascuns și tot la adăpostul întunericului despre cum să îți faci un rost în viață și aduceau mereu vorba de cărți. Să știi carte!

 

Ei, comuniștii, aveau să bage cartea în capul copiilor, să nu mai poată să o scoată de acolo niciun nemernic de boier. Și lui Sandu i-ar fi plăcut să aibă școală, că dacă ar fi avut școală ar fi ajuns și el domn, ar fi umblat la costum de haine și n-ar mai fi mirosit toată ziua a clei și nu i-ar mai fi murit nevasta de tuberculoză la treizeci și nouă de ani.

 

Domnii n-ajung ofticoși, oftica își face la marginea lumii cuib și moartea seceră, seceră, seceră. Auzise chiar cum vorbeau domnii cei la costum de haine despre boala aceasta, cu cuvintele lor fandosite, chemate să o țină la distanță și uite că într-adevăr o țineau: Cutare s-a pricopsit cu bacilul lui Koch. Așa spuneau domnii.

• Ce e aia, mă?!, așa ar fi vrut să întrebe Sandu, care simțea și pofta de a pune mâna pe ciocan și de a le bate două cuie în cap.

De fapt, nu două, unul singur. Un singur cui în cap de om, de ce să prăpădească două?

 

Dar uite și că el scăpase până acum de oftică, dar până când o tot scape?

Și mai avea și patru copii pe cap, măcar că băietanii erau deja buni de muncă, fiindcă erau cam la nouă-zece ani, așa că îi ținea pe lângă atelier, să îi învețe rostul meseriei.

Nicu, olteanul ăsta pitic, nici măcar nu era vrednic. În schimb, era căpos și îi plăcea să comande. Găsea că totul este prost organizat pe lume și ar fi de ajuns ca lumea să urmeze indicațiile pe care el avea să i lea de pentru a se îndrepta. Știa totodată că asta nu se întâmpla. Lumea nu-l asculta, nici măcar nu-l băga cineva în seamă.

Dar urechile sale se ciuliră de cum auzi că există cineva pe lume care știe cum anume să repare lumea. Se prezentă la meșter și îi spuse fără ocolișuri, cum îi era felul:

• Nea Sandule, să trăiești matale, eu vreau să fiu comunist!

Cizmarului – să îi cadă sculele din mână. Îi făcu semn să tacă și îl trase în cel mai întunecat ungher din atelier:

• Mă, Nicule, mă poamă de copil ce mi-ești tu mie, tu vrei să mă bagi în necaz?! De unde ai scos, mă, tu o asemenea vorbă?
• Am auzit și eu, nea Sandule, și într-adevăr Nicu era cam clăpăug, avea urechile mari și auzea multe.
• Ai auzit?
• Am auzit, nene, și vreau să mă fac și eu! N-o să te fac de ocară, o să vezi, nea Sandule!
• Mă, Nicule, ăsta nu e lucru cu care să glumești, mă! Poți să ajungi la pușcărie numai dacă te aude cine nu trebuie.
• Nu mă aude, nea Sandule. Am grijă să tac dacă trebuie să tac.
• Mă, Nicule, tu ești în grija mea, să scot om din tine. Ești sigur că ăsta e drumul pe care vrei să mergi?
• Sunt sigur, Nea Sandule!
• Mă, băiete, mă comuniștii sunt interziși în țara noastră!
• Știu, nea Sandule. Fiindcă vor să facă lumea un loc mai bun pentru toți! Și burghezii nu vor să împartă pâinea cu nimeni!
• Mă, Nicule, s-ar putea să fie totuși ceva de capul ăsta al tău. Fii cu băgare de seamă, să nu te audă nimeni. Mâine, la nouă seara, o să mă vezi că ies în drum și încep să umblu, ține-te după mine, dar cu băgare de seamă! Și intră și tu în casa unde intru eu. O să mergem la o întâlnire cu niște tovarăși. Și ține-ți gura, mă, băiatule! Nici musca să nu știe ce am vorbit noi aici. Nicule, Nicule, Nicule, nu te juca cu mine!
• Nu mă joc eu cu matale, Nea Sandule. Sunt și eu om de-acuma.
• Oi fi, mă, Nicule, om vedea ce o să iasă și din treaba asta.

Sandu își privi ucenicul. Era același băiat palid și clăpăug ca în prima zi când îi intrase în atelier, adus de soră-sa, care se ținea cu fostul lui cumnat. Și nici măcar nu se mai lungise, să speri că o să fie măcar o pălugă, un ăla bun de muncă.

 

Nicu rămânea scurt, vorbea stâlcind cuvintele dacă îl zorea cineva și greu se pricepea să repare un pantof, darămite o pereche de ghete. Pe de altă parte, dacă îi dădeai ceva de făcut în care trebuia să vorbească unui om știa să îl convingă, îl lua cu binișorul, îi promitea verzi și uscate și nu se întorcea până nu rezolva treaba.

Era căpos și al dracului, avea vorba și dulce și acră și amară și rea, de la om la om. Ăsta era harul lui – te făcea din vorbe. Cu cuvintele alea stâlcite ale lui, dar te făcea.

Și poate că locul lui chiar era în mișcarea comunistă. Nea Sandu se gândi să-l propună la împărțitul de manifeste,  care chiar era o treabă primejdioasă.

Comunismul era într-adevăr  scos în afara legii încă din 1924 și cine făcea propagandă risca închisoarea. De aceea era bine să împartă manifeste un copil. Cât de hain la suflet să fie regimul burghezo-moșieresc, să bage copiii la zdup doar pentru visul de a face lumea un loc mai bun?! Cât de canalii, cât de nemernici?!

 

Da, poate că Nicu ar fi fost bun pentru treaba asta. Iar, la urma urmei, dacă l-ar fi prins și l-ar fi legat, cine să îi fi simțit lipsa?

Atelierul ar fi mers și fără el. Soră-sa mai avea atâția frați, atâtea surori la care să se gândească. Și mai avea Nicu un avantaj: nu trăda ușor. Sandu se convinsese când îi dăduse o bătaie strașnică să afle cine i-a spart geamul cu o piatră. Nicu îndurase loviturile, dar nu-l dăduse în vileag pe mezinul țiitoarei, Grigore.

Iar Sandu știa foarte bine că Grigore era de vină, dar voia cât poate să ducă Nicu fără să cedeze și să-l dea în fapt pe vinovat. Era uimit și el de cât putea rezista flăcăul ăsta peltic, oltenașul ăsta uscat ca firul de praz, pe care îl și visase într-o noapte.

Mergea Nicu pe drum și deodată dădu un fulger și crăpă un copac și copacul în cădere îi rupse băiatului capul de pe umeri și se rostogoli, se rostogoli, se rostogoli căpățâna ucenicului de se trezi Nea Sandu lac de sudoare. Își aprinse o țigară și avu poftă să meargă la bordel. Știa că n-are nici parale și nici nu mai merge treaba cum mergea ea, așa că se mulțumi să-l înjure pe oltenaș:

• Futu-te-n cur pe mă-ta, Nicule, ce vise mi-ai dat tu mie!

Și așa intră Nicu în legătură cu comuniști. Într-adevăr fu trimis să se ocupe să împartă manifeste, cu fereală, prin mahalale, pe la atelierele meșterilor și în micile fabrici de la periferie. I s-a explicat că e treabă primejdioasă, i s-a dat un om de legătură, cu el te ții, Nicule!, dar băiatul a zis că nu cunoaște ce e frica și s-a și pus pe treabă.

Și fără teamă a lucrat Nicu în slujba comunismului internațional și de câte ori s-a ivit ocazia să citească din Marx sau din Lenin a refuzat:

• Comunismul se trăiește, nu se citește, tovarăși!, a zis Nicu într-o noapte luminată de o lună palidă, în care câinii tremurau în drum ca și cum ar fi auzit deja bombele ce aveau să cadă peste București nu peste mult timp, bombele aliaților din primăvara lui ’44.

S-a mirat și Sandu de asemenea vorbă, dar așa era Nicu: nu părea să fie în stare să zică nimic, iar când zicea câte una rămâneai ca atins de trăsnet: ce o fi, totuși, în capul oltenașului?!

14 ani, 15 ani, 16 ani, 17 ani. Nicu era născut în 1918, în același an cu România Mare, Sandu văzuse în asta un semn bun: poate că i-o fi scris ceva.

Până în 1935, Nicu deja intrase și ieșise din închisoare de patru ori. Căci statul burghez nu glumea cu dușmanii lui, chiar și minori, intra, ieșea, stătea câteva săptămâni sau câteva luni, nu trăda și se întorcea și mai îndârjit. Și tot așa a ținut-o și când a început războiul. Și tot așa a ținut-o și în anii războiului.

Statul burghez a salvat de la moarte comuniștii, i-a ținut în închisori, unde era mai bine ca în prima linie. Nu erau mulți, nici o mie de oameni. Dar au supraviețuit. Doar care a murit de moarte bună prin carceră – ei n-au mai apucat să vadă zorii lumii noi.

La închisoare, la Doftana, l-a cunoscut Nicu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, un bărbat cu o față rotundă, un bărbat puternic, cu glas de cheferist și palmă grea. Mai lovea când și când, o făcea pumn și pumnul său era necruțător. Pe Nicu, furia sa nu-l atinsese niciodată.
Toți îl știau de jupân pe Dej. Dacă prin cine știe ce miracol ar fi câștigat rușii războiul și ar fi ieșit toți comuniștii din închisori și ar fi pus mâna lor, cu palma grea și pumnul necruțător, pe țară, Dej ar fi fost alesul firesc, nimeni nu se îndoia de asta.

Furia lui Dej îl ocolise pe Nicu. Apoi s-a întâmplat ceva și ochii lui adânci l-au cântărit bine pe puștiul acesta încăpățânat și bâlbâit, care semăna unei maimuțe îmbrăcate la costum de haine, un costum cu patru numere mai mari. L-a privit bine și a văzut ceva.

S-a întâmplat chiar așa: puștiul era tuns chilug, avea mâinile neobișnuit de lungi, mâini de urangutan, și privea pe sub sprâncene și, la urma urmei, părea retardat. Impresia aceasta era întărită de faptul că, dacă ajungea în preajma unui sentiment prea intens, se bâlbâia, se bâlbâia îngrozitor:

• Po-po-po-pooo-t să-să-să jo-jo-joc și-și-și eu-u?

 

Și toți erau acolo, în celula aceea, din același motiv: erau deținuți din motive politice. Erau comuniști ilegaliști. Opt oameni într-un dreptunghi prea mic jucau șah și Petre, care părea un intelectual și purta un cioc à la Lenin, îi învinsese pe toți, chiar de mai multe ori. Îl învinsese și pe Dej, care nu era deloc preocupat că șahului i se spunea sportul minții și că îl jucau rușii.

 

Știa că nu puterea minții, ci tunetul vocii sale și ochii săi de foc și mai ales pumnul său necruțător îl făceau să fie tartor în închisoare. Nu jocul acela stupid, de care se putea lipsi, dar care îl și amuza fiindcă năștea pasiuni.

 

Iar pasiunile le înțelegea mai bine decât mutările în diagonală ale nebunilor. Pasiunile le putea exploata.

 

Dej era un artist în exploatarea pasiunilor altora. Pe ale lui și le stăpânea fără niciun efort, ca și cum s-ar fi putut lipsi și de ele.

Nici măcar nu-l chema așa: Dej. Îl chema Gheorghe Gheorghiu. Îl crescuse un unchi de-al de prin Moinești, asta e pe lângă Bacău. Învățase școală. Era electrician, avea patalamă la mână. Intrase în slujba Căilor Ferate Române. Nu te jucai cu CFR-ul! Meseria era meserie, la CFR erai ca-n Armată. Program, seriozitate.

Îl tot mutau prin țară, fiindcă era rău de gură Gheorghiu și îl trăgea ața spre greve, spre proteste, spre nesupunere. Și ceferiștii îl urmau. Era un lider fără să îl fi învățat nimeni. Așa era el.

 

Îi plăceau și șprițul, și muierile, chiar dacă se luase de tânăr cu fata unui sifonagiu din Galați, care îi și făcuse una după alta, repede, două fete.

Și la un moment dat a ajuns prin municipiul Dej, unde iar l-au luat autoritățile în vizor că face propagandă comunistă. A întors Dejul ăla cu susu-n jos și așa i-a rămas numele: Gheorghiu-Dej.

 

Cât despre muieri, nu atât să le umble îi plăcea lui, cât puterea. Dacă se făcea să încalece vreo femeiușcă, simțea în el cum clocotește puterea și îl lua o amețeală plăcută, ca după ce dovedea doi litri de vin.

Acest Dej chiar era mulțumit să fie ceea ce era: un proletar cu visul dreptății universale, atâta timp cât el era cel așezat în capul mesei. Îngăduia chiar și să i se iasă, de ochii lumii, din cuvânt, dacă, de fapt, toți îi ascultau cuvântul încă dinainte să îl fi rostit.

Nu aveau desigur o tablă de șah adevărată, o improvizaseră dintr-un carton, iar piesele erau făcute din bucăți de pâine de diferite dimensiuni.

 

Puștiul ăla oltean să tot fi avut pe atunci vreo cincisprezece ani, dar era subnutrit și nu-i dădeai mai mult de doișpe-treișpe.

• Știi, bă, să joci?
• M-aaa-a-m-ui-ta-ta-ta-t-la-la-la-vo-vo-voi.

Și Petre, cu aerul său de intelectual din vechime, îl îngădui. Bineînțeles că îl învinse ușor, în doar treisprezece mutări, adolescentul se încruntă, nu mai spuse nimic, plecă îmbufnat în colțul său de celulă, le întoarse spatele tuturor, avea pumnii și dinții strânși, închise ochii și se prefăcu a adormi.

Petre dădu din umeri și nu acordă nicio importanță întâmplării. Până la urmă ce se întâmplase? Un tânăr ambițios, dar fără știința jocului, îl provocase pe el, campionul, și pierduse, apoi se supărase, dovedind că voința îi era mai tare decât inteligența.

 

Petre găsea că ranchiuna e apanajul proștilor, iar bâlbâitul se numără printre ei. Un cretin, un idiot fără măsură. Caz clasat.

 

Petre, așadar, chiar era un intelectual, mai rău era un intelectual sentimental, așa că judeca prin ceața emoțiilor și avea obiceiul să fie crud și să nu înțeleagă bine ce cărți juca la masa aceea viața.

Dar Dej văzuse altceva în furia aceea. Dej văzuse bine. Dej văzuse tot. Dej văzuse viitorul. Își propuse să-l țină sub observație pe puști.
A doua zi, bâlbâitul se trezi primul, se bărbieri cu un brici care nu tăia și chiar dacă ar fi tăiat se bărbierea zadarnic, fiindcă puful de pe obrajii săi fusese retezat și refuza să mai crească, iar mustăcioara lui nu era neagră și frumoasă, ca a ciobănașilor, era aceeași umbră din ziua în care nimerise la meșterul Sandu.

Nici nu era trist. Era înverșunat, asta e altceva. Și între ochii săi se formase o cută care vestea că se învățase să trăiască așa: încruntat și nefericit.

 

Cine îl privea cu atenție putea să observe însă că ochii săi erau ai unui animal de pradă obligat să trăiască într-un corp mărunt.

 

De fapt, nici nu se trezise primul. Căci Dej era întotdeauna primul, mai ales că nici nu dormea, stătea într-o permanentă stare de veghe și avea mereu pumnul încleștat, pentru orice eventualitate.

Poate că până la urmă cineva nu-l va asculta și atunci trebuia să lovească.

 

Mereu trebuie să lovești primul, așa gândea Dej și așa și era, dacă voiai să supraviețuiești printre muncitori, pe stradă sau la închisoare, totuna.

Toți credeau că știu cine e bâlbâitul și îl luau ca atare: Nicu, băiatul care nu se teme să arunce manifeste chiar și în curtea chesturii de poliție.

 

Nimeni nu îi punea la îndoială curajul, chiar dacă, la drept vorbind, îl credeau cam bătut în cap și nu doar pentru că se bâlbâia.

 

Nimeni nu-l văzuse vreodată deschizând vreo carte, nici măcar Manifestul Partidului Comunist. Ei nu auziseră încă vorbele rostite sub ochii plini de vrajă și de spaimă ai meșterului Sandu.

Ei nu auziseră teoria că dragostea de comunism și de partid se citește nu se află în cărți. Nici măcar în cărțile sfinte ale comuniștilor, căci ideologia aceasta era o religie politică, Marx era profetul ei și Lenin era Hristosul ei, care venise să moară răstignit pe seceră și ciocan pentru ruperea lanțurilor proletarilor de pretutindeni. Da, bâlbâitul nu știa tot alfabetul, dar nici n-avea de gând să-l învețe.

Nicu avea carte cât să-și scrie numele, dar și pe acela și-l scria nu o dată greșit, și nu avea de gând să învețe vreo altă meserie în afară de aceea de calfă de cizmar.

Dar credința în Partid, ei bine, ea îi era puternică și ea îl făcea să se simtă invincibil. Această forță stătea ascunsă în ochii săi de animal de pradă. Această forță a văzut-o Dej privindu-l atent pe sub sprâncene:

• Mă, oltene, ia fă-te tu un pic până la mine!

Dej stătea tolănit pe o parte în patul său de pușcăriaș cu vechime și părea un soldat care se odihnește după ce s-a întors de pe front.

 

Trupul său era puternic, era ca al unui taur. Nicu auzise vorbă că uneori îi mai plăcea ca un tovarăș sau altul să îi satisfacă o poftă trupească sau alta, era dezgustat de o asemenea idee, dar nici n-avea de gând să se împotrivească în caz că Dej i-ar fi cerut vreun asemenea favor. N-avea de gând să lovească, avea de gând să îndure. Dacă avea să îi ceară, avea să tacă și să înghită.

Îl pocnise însă norocul, căci Dej nu îi ceru nici să îngenuncheze, nici să își strecoare mâna pe sub pătura pe jumătate ruptă și să ridice acolo steagul comunismului triumfător, cum îi plăcea să spună. Era hâtru jupânul.

• Mă, oltene, ia să te ții tu pe lângă mine, că vreau să te învăț cum se conduce omul. Ia spune-mi tu mie, ești prost?
• Nu cred să fiu.
• Nici eu nu cred că ești, mă. Dar vezi tu: nătărăii ăștia cred că ești. Și ăsta e avantajul tău asupra lor: ăștia de umblă cu cărți nu știu să citească omul. Așa că ei te iau de prost, fără să fii. Ține minte: turma de oameni se mână ca turma de oi, mă! Trebuie să pui în frunte pe unul după care se iau toți și doar pe ăla îl conduci tu, înțelegi, mă?
• Înțeleg, zise Nicu, fără să se bâlbâie.
• Uite, eu o să te pun în fruntea ăstora și tu îmi dai socoteală mie, înțelegi, mă? Și te învăț să conduci, că văd că ai pe dracu’-n sânge. Ești rău, mă, oltene, și să fii rău e bine dacă vrei să fii șef. Vrei, mă, să fii șef?
• Vreau, șefule!
• Așa, mă, să vrei! Mă, Nicule, să vrei e cel mai important lucru. Ca să conduci trebuie să vrei să conduci, pricepi, mă?
• Pricep, șefule.

 

Apoi s-a întâmplat istoria. Au venit comuniștii și Dej chiar a ajuns să conducă țara, și-a eliminat toți aliații, adio, Luca, adio, Georgescu, adio, Ana Pauker. A reușit chiar să-l seducă și pe Stalin și să-l convingă pe Hrușciov să-și retragă trupele din România. A umplut pușcăriile de deținuți din motive politice, a fost neînduplecat când trebuia să fie dur și nu l-a uitat pe oltean, care a trecut dintr-o funcție în alta, mai mare, mai sus, până când a ajuns să se ocupe chiar de cadrele Partidului. Dej era lămurit: e viclean, e periculos tânărul ăsta, își poate face rău singur și poate face rău și Partidului, e impulsiv, știe să conducă, are o credință de nezdruncinat în cauză, dar nu știe să se stăpânească. A rămas același care a pierdut acea partidă de șah în celulă. N-avea să-l numească urmașul său.

Dej nu se gândea la moarte. Avea doar șaizeci și trei de ani când a început deodată să moară. Cancer. Plămânii. Galopant. A crezut, bineînțeles, că i l-au dat rușii. Și a crezut țara întreagă. În graba aceea de a muri, numai la cine îi va urma nu mai stătea el să cugete. L-a recomandat, în grabă, pe Apostol, fiindcă era un om cumpătat.

Dej a murit și Nicu a fost între cei care i-au dus coșciugul și a știut cum să îi ia pe ceilalți tovarăși până l-au ales secretar general, fiindcă părea maleabil, ar fi putut fi învârtit pe degete, așa gândeau baronii partidului, fiindcă au și comuniștii baronii lor.

Nu-l citiseră bine, cu o răbdare de broască țestoasă și o șiretenie de șarpe, olteanul și-a pus oamenii lui în funcții, a cucerit tot organismul Partidului, așa cum o celulă canceroasă cucerește un organism altădată sănătos sau măcar mai puțin bolnav.

Până la sfârșitul anului 1965, la nouă luni de la moartea lui Dej, partidul născuse un conducător nou, pe care toți continuau să-l subestimeze, să nu-l înțeleagă și să-l disprețuiască.

Scărpinându-se în cap, de ce se întâmpla cu viața asta și cu țara, căruțașul, mai bătrân cu treizeci și cinci de ani, își zise:

• Fa, să mor, ăsta e copilu’ ăla!
• Cine, mă, iar te îmbătași?, îl întrebă nevastă-sa, căci de acum nu mai umbla pe drumuri nici căruțașul, răpus de dureri de șale.
• Ceaușescu ăsta nou’, fa! Eu l-am cunoscut când era copil. Eu l-am dus la București!
• I-auzi! Poate îți dă și ție o pensie, să nu mai murim de foame.
• I-am zis să nu mă uite.
• Și, crezi că te-a uitat?
• Bineînțeles că m-a uitat.
• Și tu de ce nu l-ai uitat, mă, pe el?
• Nu știu. Era ceva cu el. Felul cum s-a dat jos din căruță, părea că știe exact unde vrea să ajungă.
• Și uite că a ajuns.
• A ajuns om mare la București, fa!
• N-ai fi zis?
• Aș fi zis, dacă m-ar fi întrebat cineva, dar cine dracu’ să mă întrebe? N-au zi, fa, că era ceva cu el?
• Acum, cum o vrea Dumnezeu.
• Acum nu mai e cum vrea Dumnezeu, acum e cum vrea Partidul, n-ai auzit?!
• Și Ceaușescu ăsta al tău.
• Al meu? Al țării, fa!