Băiatul se trezi și ochii săi erau acum mai mari ca oricând înainte.

• Trebuie să plec la oraș, spuse.

Dar o spunea mai mult pentru sine, oricum nimeni nu-l asculta. Erau atâția copii în casa asta blestemată, casta asta care le rămânea de la an la an tot mai mică, prea multe guri de hrănit, prea puține urechi care să asculte ce aveau gurile astea de zis. Nimănui nu-i păsa. Mama băiatului se străduia să respecte ritualurile, să pară că are credință în Dumnezeu, în caz că raiul și iadul chiar există. Dar nu-i păsa și băiatul știa asta. Viața o făcuse rea. Băieții mereu știu când mamele lor nu mai au inimă.

Așa că băiatul se frecă la ochi cu pumnii strânși, apoi mai spuse încă o dată, tot pentru sine:

• O să plec la oraș.

Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce, ar fi povestit că a avut un vis, dar nu l-a întrebat nimeni, așa că se furișă afară din casă și, fără să fure nimic, fără să ia nimic măcar cu împrumut, porni, doar cu hainele de pe el. Știa unde merge și știa de ce: căuta un căruțaș care să-l ducă la primul oraș, de unde avea să ia o rată, una dintre cursele acelea orășenești de demult, care mergeau în capitală. Avea o pungă, dar era goală, dar asta nu-l descuraja. N-avea niciun gologan, e adevărat, dar viața îl învățase să ceară și să nu renunțe până nu obține.

• Vă rog, nene, până la rată, trebuie să ajung la sora mea, în capitală. O să am grijă de dumneata când mă întorc. Soră-mea o să mă bage în slujbă, o să câștig parale și o să plătesc din urmă. Uite cât sunt, nu ocup loc mult, ia-mă.

Căruțașul îl refuză de două ori, dar a treia oară băiatul începu să se smiorcăie, cunoștea arta de a se face că plânge. Căruțașul se înduplecă:

• Bine, mă țâcă, te duc, dar dacă întreabă mumă-ta și tac-tu de tine, nu te-am văzut, nu m-ai văzut, ai înțeles?

Băiatul încuviință. Înțelesese. De altfel, înțelegea destul de repede. Nu se poate spune că avea capul chiar gol. Nu era nici din cale afară de isteț, abia învățase a scrie și a citi. Dar era viclean, ca o vulpe.