Începutul anilor 1930. Buzău, România. Cerul se întunecă și din cer se prăbușește un vultur imens. Un zăgan. Acesta cade în curtea unui cârciumi. Este iarnă, zăpadă. În curte stăteau de vorbă, cârciumarul, Adam, și popa, Costică. Preotul ortodox e venit cu Botezul. Cu el este și dascălul, Delcea. De roba părintelui se agață și un copil cam de cinci ani, Dumitru, zis Mitică.

Adam: Aoleu! Ce o fi asta, părințele?

Popa Costică: Eu știu, măi, Adame, pare o pasăre lăsată să cadă de Domnul la matale în curticică. Extraordinar!

 

Mitică dă să se ducă spre pasăre. Popa-l ține.

Popa Costică: Domol, Mitică, domol, că nu știm ce poate să însemne păsăroiul ăsta.

 

Dascălul Delcea: Mare dreptate ai, prea sfinția ta, părinte, dar cred că mai mult rău ca o curcă n-are ce să facă.

Bărbații se apropie cu băgare de seamă, copilul e în urma lor. Pasărea pare rănită.

Adam: E un vultur, bre! Un ditamai zăganul. Ce-o fi căutat el în cer pe frigurile astea?

Popa Costică: A căzut la zi mare din cer, Adame. Eu zic să-i zicem Ilie, că sfântul Ilie are grijă de ce zboară pe ceruri.

Dascălul Delcea: Ați zis vorbă adevărată, prea sfinția ta, părinte.

Adam: Ilie îi zicem, părințele. De ce să nu-i zicem Ilie?

Popa Costică: Se și nimerește cu numele dumitale de familie, Gheară. Gheară Ilie. Frumos! Să-l stăpânești sănătos, Adame!

Adam: Mulțumesc, părințele. Dar ia pune mâna de ajută-mă, și tu, Delceo, pune mâna, să-l băgăm colo în cușca de fier de lângă cotețul porcilor, unde am ținut dulăul ăla de s-a dovedit că era lup. Lupoaica.

 

Popa Costică: Sigur, Adame, lupoaica Lupea, o știe toată lumea.

 

Adam: Hai, să mergem!

 

Ilie este în cușcă, îl vedem pe Mitică, copilul părintelui, cum se apropie și îl mângâie pe cap. Ilie îl răspunde și el, blând, cu ciocul. În săptămânile următoare, Mitică vine mereu la Ilie, îi dă de mâncare, se joacă împreună și îl convinge pe Adam să îi dea drumul să meargă prin curte, că n-o să zboare.

 

Adam: Măi, Mitică, eu i-aș da drumul în bătătură, dar am făcut un târg cu Ilie al tău. Eu îl țin aici pe casă, masă și băutură, adică apă. În schimb, el îmi face reclamă la firmă, vin bețivii să se uite la dânsul. Te-am rugat frumos să-mi desenezi și mie firma aia – La Gheară Ilie.

Mitică face ochii mari și îi întinde un desene cu firma, făcută frumos de el, în creion.

Adam se uită la desen, e mulțumit: Și zici tu, Mitică, zici tu că Ilie nu zboară de dragul tău, merge așa prin curte, ca găina?

 

Mitică: Zic, nene Adame, așa zic.

Adam îl eliberează pe Ilie, care se și înalță la cer, fiind însoțit în zborul său de un cârd de ciori. E primăvară deja. La fel de iute cum a plecat, Ilie se și întoarce din zborul său în curtea cârciumarului care rămăsese cu gura căscată. Se așază lângă Mitică și începe să meargă țanțoș cu copilul prin curte, acompaniat de zarva făcută de Mitică, copilul care strigă: “Ți-am zis, nene, Adame, ți-am zis, nene!”.

 

Cârciuma lui Adam este în spatele gării. Trec anotimpuri, ani, bețivi vin și pleacă, sprijinindu-se de garduri, Ilie se face tot mai mare, zboară liber peste oraș, coboară mereu în curtea lui Adam, unde îl așteaptă Mitică, apoi pleacă împreună la o plimbare prin oraș.

 

Ilie e întâmpinat peste tot cu simpatie. Merge la măcelărie, primește carne, merge la piața de pește, primește pește. Îi însoțește pe Mitică și prietenii săi la școală. La ora 15 fix e pe peronul gării din Buzău.

Ani mai târziu, în aceeași curte, iată-i din nou pe Adam, popa Costică și dascălul Delcea. Închină un păhăruț de țuică și-l vorbesc pe Ilie.

Adam: Minune mare de la Dumnezeu, părințele, cu Ilie. Mi-a făcut vadu’, îmi merge bine, părințele, ce să mai, să-l ție Dumnezeu sănătos o mie de ani.

Popa Costică: Și așa drag a prins de Mitică și Mitică de dânsul că ți-e mai mare dragul!

 

Dascălul Delcea: Vorbă adevărată, prea sfinția ta, părinte. Dragul!

Iar trec anotimpuri în viteză, Mitică e adolescent deja, îl vedem plecând la seminar, dus cu tatăl său cu căruța. Vulturul Ilie îi însoțește.

 

Mitică îl îmbrățișează: Ilie, eu intru acum să mă fac popă. Tu te întorci la Buzău cu tata, să ai grijă de oraș.

Mitică îmbrățișează pasărea și plânge. Vulturul parcă oftează. Zăganul nu mai zboară și merge pe drumul de întoarcere în căruță cu Popa Costică.

 

Popa vorbește cu Ilie ca și cum ar fi un om: Ilie, Ilie, am auzit că vine urâta, Ilie. Cică pleacă neamțu’ iar la război, ce i-o trebui lui Ilie, Doamne apără-ne și păzește!

Popa își face o cruce, vulturul pare melancolic. Ajunși la Buzău, vulturul se plimbă prin gară, își face rutina obișnuită, măcelărie, piața de pește, conduce copiii la școală cu privirea, se lasă atacat de ciori când zboară peste cârciuma lui Adam. La ora 15 în fiecare zi e pe peron când trece expresul București-Cernăuți. De la vagonul restaurant i se înmânează ceremonios lui Ilie o friptură.

 

Și am și ajuns în anul 1940: Mitică, deja băietan în toată regula, are și mustăcioară, aleargă disperat pe peronul gării din Buzău. Se văd în marș soldații germani. Vulturul Ilie e pe peron și când îl vede pe Mitică zboară în întâmpinarea lui. Puștiul îl îmbrățișează de cum aterizează.

Și zboară Ilie, zboară deasupra gării. La sol, doi soldați nemți fac un pariu.

 

Hans: Pe cincizeci. Hai, pe cincizeci. Îl dobor din trei focuri.
Klaus: O sută. Și ai cinci încercări.

Cei doi militari dau mâna. Hans trage cinci focuri de armă, dar nu-l nimerește pe Ilie.

Klaus: Hai, scoate suta. Ți-am zis că asta e păsărea dracului.

Lângă cei doi e un câine-lup german pe numer Bernhard. Klaus îl mângâie.

Klaus: Bernhard de mult a pus ochii pe dânsul.

 

Zile mai târziu. În gară, câinele scoate colții la Ilie care tocmai a aterizat pe peron. Aterizează mereu la ora 15, să-și ia friptura. Dar expresul de Cernăuți nu mai vine și Ilie se învârtă fără țintă, parcă panicat, pe peron.

 

Bernhard îl atacă. Ilie se înalță, apoi se întoarce și îl lovește cu ciocul pe câine, aproape să-l ucidă. Sărit în apărarea dulăului, Klaus e și el atacat de Ilie.

 

Hans scoate un pistol și împușcă pasărea în spate. Ilie se prăbușește. La corul seminarului, Mitică se oprește din cântat și pe obraz încep să îi curgă, de nicăieri, lacrimi.

Și am și ajuns la sfârșitul poveștii noastre și iată cum tot orașul e în stradă, mii de oameni îl conduc pe ultimul drum pe Ilie, care e purtat într-un sicriu deschis. Popa Costică e în fața convoiului, urmat de Adam, dascălul Delcea și Mitică.

Oamenii sunt furioși, dar tăcuți. Convoiul e lung, ultimii cu armele la brâu mert mai mulți soldați nemți, care par că mâna turma aceasta de oameni spre cimitir. Printre ei, cel mai încrâncenat dintre toți, Hans, ucigașul lui Ilie. A luat chipul furiei și merge, merge înainte, stâng, drept, stâng.