În lumina lunii deșertul era albastru, albastru ca noaptea care ți se strecura odată cu gândurile pe sub pleoapele închise, un albastru aproape negru care-ți curgea moale sub carne, ți se plimba de-a lungul coastelor, ți se încolăcea prin vise și ieșea din nou afară, se împrăștia în toată camera și se prelingea pe la marginile ferestrelor amestecându-se cu întunericul.

Albastru aveai pe dinăuntru și albastru pe dinafară, albastru aveai pe gene – picurat din somn- și pe vârfurile degetelor – picurat din peniță – cine mai scrie în zilele noastre pe hârtie și mai ales cine mai scrie cu stiloul? stiloul păstra în pielea lui de plastic urma pielii tale, o piele aproape transparentă prin care ți se zăreau liniile subțiri ale venelor, o piele caldă, ușor transpirată și mai mereu lipicioasă, mâncai când scriai, aveai o grămadă de dropsuri de mentă într-o cutie mare, îți plăcea zgomotul bilelor ălora verzi izbite de pereții de sticlă ai vasului, îți plăcea scârțâitul aspru al zahărului în care erau învelite, dar mai ales îți plăcea clic-ul ăla sec pe care îl făceau când îți atingeau dinții și explozia mentolată de la tine din gură, sugeai bomboana, zâmbeai și scriai, literele veneau unele după altele, la fel și cuvintele, propozițiile și frazele, umpleai pagină după pagină, caiet după caiet, îți cususeși caietele unele de altele iar acum aveai un bolțar de foi scrise, uneori te așezai pe el, alteori îl deschideai la întâmplare și citeai două-trei fraze, dar orice-ar fi fost, îl cărai după tine peste tot și te mirai și tu ce-oi fi scris acolo, viața ta toată era în paginile alea, fiecare gând și fiecare vis, fiecare zâmbet aruncat aiurea cine știe când și mai ales de ce, fiecare seară petrecută la fereastră, cu ochii la lună și la lumea nesfârșită care ți se întindea în față.

Iar luna îți alungea umbra pe podeaua camerei, ți-o târa din scândură în scândură, din cui în cui, zăceai înfiptă acolo pentru totdeauna, umbră erai și noapte și zi, mereu după alții, așteptând și tăcând, avuseseși noroc, copiii de vârsta ta nu ieșiseră niciodată din orașul lor, pe când tu văzuseși lumea, și încă ce lume! urma o înșiruire interminabilă de orașe, țări și continente, la care se adăugau muzici și tradiții, gusturi și mirosuri aruncate grămadă peste tine, ce noroc avuseseși și cât de puțin apreciai asta, nu auzeai decât frânturi, cuvintele spuse mai tare sau pe cele spuse altfel, poate ironic, poate cu subînțeles, tu nu înțelegeai subînțelesuri, tu te opreai întotdeauna la copii, la copiii de vârsta ta care nu ieșiseră niciodată din orașul lor… ce copii? tu nu cunoșteai copii, trăiai într-o lume de adulți cărora începuseși de curând să le ajungi până la umăr, o lume preocupată de drumuri și hărți, de natură și cultură și de mii de alte lucruri al căror sens nu-l pricepuseși și n-aveai să-l pricepi vreodată, o lume care te uita cu zilele la tine în cameră, singură cu luna și cu albastrul de sub pleoape.

Stai cu ochii închiși pe bolțarul de foi al vieții tale, răscolești bomboanele și-ți alegi una, o spargi în gură și nu știi dacă pe limbă îți explodează așchii de zahăr sau smalț, zâmbești, taci și te faci totuna cu noaptea de afară și cu ziua care o să înceapă, cu soarele care aici – printre dune – răsare dintr-un foc, acum e beznă, dar dintr-o dată lumina îți arde pleoapele și pereții camerei, cad uși și ferestre, bârne și ziduri, oameni și amintiri, lumea e goală și în noaptea asta albastră, în deșert a nins.