L-am iubit. O iubire care s-a urnit greoi, ca o pasăre uriașă înainte să-și ia zorul. Și, într-un fel, îl mai iubesc și acum, după ce a plecat. În lipsa resentimentelor, rămâne doar regretul că n-a ținut mai mult.

Îi iubesc amintirea compusă din gesturi și clipe monotone, dar atât de prețioase tocmai pentru că nu mai sunt posibile. Revăd după-amiaza în care l-am primit în casă cu o îndoială  complet nejustificată. Mai târziu am simțit ceva asemănător rușinii, cel puțin așa îmi imaginez sentimentul. Mă îmbujoram fără motiv, mă dojeneam în gând, deși nu încălcam  niciun cod moral.

Ai mei l-au cunoscut după câteva zile, când au venit în vizită. Mama, cel puțin, a fost încântată. Mi se pare ideal pentru tine, mi-a șoptit pe ascuns, să n-o audă tata. Lui nu-i plăcea să se bage în treburile mele, și n-o lăsa nici pe ea. Stătea cu paharul de vin în mână și cântărea din priviri situația. Părea destul de satisfăcut, peștele la cuptor fusese excelent, salata neașteptat de gustoasă, iar la tortul de ciocolată l-am surprins oftând încetișor, cu o expresie visătoare. Toate pregătite în timp ce eu eram la salonul de înfrumusețare. În plus, conversaseră amândoi pe teme sportive, împărtășind-și pasiunile comune.

Numele lui mi-a displăcut de cum l-am auzit, așa că i-am căutat o poreclă potrivită. Inițial a fost DiCaprio, avusesem în copilărie un motan cu numele ăsta. M-am răzgândit după câteva zile, suna ca o batjocură atât la adresa lui, cât și a motanului, căruia îi păstram o amintire duioasă. Peste noapte a devenit Zeus. Era cu adevărat capabil de aproape orice, repara chestii electronice oricât de complicate, gătea demențial, nu uita niciodată care sunt florile mele preferate, sau cât de cald să fie în casă. În plus, avea un simț estetic deosebit, redecorasem casa cu ajutorul lui, dintr-odată lucrurile se așezaseră la locul lor, totul căpătase o coerență intangibilă mie.

Prietenele mă invidiau pentru noul stil vestimentar, când ieșeam la brațul lui surprindeam destul de des capete întoarse în urma noastră. Ce mai, devenisem vizibilă, eu care mă furișasem până atunci pe sub streșinile umbrite ale existenței.

Odată, stăteam amândoi în salon și ascultam un album clasic. Lui Zeus îi plăcea Chopin, după câteva acorduri expresia feței i se schimba, părea cuprins de o melancolie profundă. Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi crezut poate că îl copleșeau unele amintiri dureroase, că trecutul redevenea apăsător prin intermediul muzicii. Mi-a zis din senin, hai să-ți împletesc părul, a desfăcut cu dexteritate câteva șuvițe pe care le-a adunat într-o coadă sofisticată. Îi simțeam răsuflarea în ceafă, mâinile lui lucrau repede, cu o precizie incredibilă, însă la fel de repede circula și sângele meu, m-a cuprins un val de căldură a cărui intensitate creștea cu fiecare clipă. Mai bine mergem în pat, am zis dintr-o suflare, el s-a oprit brusc, părea uimit, însă momentul de cumpănă n-a durat nici cât o respirație. Te-ai gândit bine, a întrebat cu voce joasă. Nu, nu mă gândisem bine, dar îl doream, se prea poate să-l fi dorit de cum l-am văzut, însă știam să-mi controlez pornirile, acum însă mă simțeam plină de dorință ca un pahar umplut până-n buză. Să te porți ca un bărbat obișnuit, am mai îngăimat, nu mă dau în vânt după performanțe.

Trecusem bariera, din ziua aceea am devenit un cuplu normal, mi se întâmpla destul de des să uit cine este și îl lăudam prietenelor, spuneam fără să mă gândesc, vorbiți cu soțul meu, eu nu am timp, când primeam apeluri comerciale. Pot spune că aflam, cu fiecare ocazie, ce trebuie să fi simțit părinții mei când hotărâseră să-și unească destinele. Cu toate că, în cazul meu, lucrurile stăteau diferit.

Perioada de satisfacție se prelungea discret, nu existau discordanțe, nu aveam cerințe speciale. Prima piedică a apărut când am planificat vacanța în Grecia. Acordurile dintre cele două state interziceau călătoriile mixte, pentru a proteja piața autohtonă. Puteai închiria o persoană de sex opus la destinație, un partener de vacanță ca în vremurile de demult. Am anulat fără niciun regret, vara ne-am petrecut-o colindând satele părăsite de la poalele Apusenilor, unde se organizau periodic tabere de creație. De atunci am portretul făcut de Zeus în timp ce ațipisem în șezlong, la umbra unui cireș bătrân.

Jurnalul la care mă gândeam a rămas în stadiul de proiect. Dacă mi-aș fi notat întâmplările zilnice, n-aș fi făcut decât să adun material pentru un roman al deziluziei. Prefer să-mi amintesc doar cât a reușit memoria să adune. Să-mi spun că norocul meu a fost posibil numai compensat de această lungă rememorare. Un doliu fără victime colaterale, dacă nu mă pun și pe mine la socoteală.

Criza energetică a picat din senin. O sumă de greșeli macroeconomice care și-au arătat în final colții ascuțiți. Serverele s-au închis unul după altul, modelele de succes au fost rechemate în fabrică pentru hibernare, celorlalte nu li s-a prelungit perioada de viață. Prețul electricității a explodat, un timp am reușit să-l alimentez pe Zeus din rația mea, care se împuțina văzând cu ochii. Când a plecat, a încercat să mă îmbărbăteze cu o glumă, așa cum obișnuia. Nu știu dacă o să mă mai placi, s-ar putea să fiu tare bătrân când mă voi întoarce, a zis.

De fapt, l-am lăsat să moară tocmai pe cel care m-a făcut să mă simt vie. De care parte este umanitatea, în acest caz? Adevărat, nu aveam altă soluție, curând ar fi murit oricum, ar fi devenit un obiect, nu mai mult decât o replică prăfuită a cuiva altădată plin de energie.

Un gest dramatic n-ar fi servit la nimic, dar asta nu mă scutește de remușcări. Mă alină însă gândul că am putut iubi, că am avut ceva de oferit. Poate că sentimentele mele colectate vor contribui la perfecționarea viitoarelor modele. Vor ajuta oamenii singuri să supraviețuiască unor momente de cumpănă imprevizibile.

—