Când simțea că nu are loc, bunica mea, soția ta, ținea totul pentru ea. Avea nenumărate secrete pe care nici nu le socotea secrete. N-avea loc să povestească, așa că nu mai bine nu mai zicea ea nimic?

Oamenii nu-și spun multe lucruri, totuși trebuie să spui cuiva, poate că sunt anumite povești pe care nu le poți spune decât cuiva care nu le poate da mai departe, sunt anumite povești pe care acum ți le pot împărtăși doar ție.

Când eram în clasa întâi, în primăvara lui 1990, după ce-l omorâseră pe dictator, doamna învățătoare Paula Zelerin, fosta tovarășă învățătoare Zelerin Paula, avea de la noi pretenția să știm să scriem.

Știam să le fac literele dinainte să intru la grădiniță, dar scriam urât. Caligrafia mea lăsa de dorit, acesta era adevărul, așa că am furat caietul colegei mele de bancă, domnișoara Crăciunică Diana și l-am dus acasă, să îi arăt mamei mele cât de mult mi s-a îmbunătățit, la nivel estetic, scrisul. A fost prima și ultima dată când am furat ceva. Până la urmă i-am spus mamei mele adevărul. Am recunoscut și am regretat fapta și a doua zi i-am înapoiat caietul pretextând că l-am luat din greșeală.

Iar pe Crăciunică Diana am continuat să o privesc, fără un alt motiv anume, cu ură mulți ani, până când, prin vara lui 1996, m-am îndrăgostit de ea, am chemat-o la cofetărie, ea a venit, am mâncat o prăjitură și am băut suc răcoritor Mirinda și a vrut să povestească, nu mai știu ce anume, și eu am făcut imprudența să o întrerup și ea a spus vorbele acestea: Nu am loc să povestesc de tine!

Și am știut atunci, pe loc, și pentru totdeauna, că nu va fi nimic mai mult între noi, că nu o voi conduce acasă și nu voi încerca să îi răpesc un sărut sau chiar mai mult, cum auzisem că făceau golanii de clasa a opta. Nimic între noi, Crăciunică Diana, adio! Mi-am spus cuvintele acestea, am zâmbit de complezență și m-am făcut nevăzut în restul zilei de duminică, lăsând-o pe biata fată nedumerită. Ne-ar fi fost greu să ne înțelegem, deși poate că am fi reușit să fim căsătoriți șaizeci și unu de ani, așa cum ai fost tu cu bunica mea, soția ta.

Am auzit că nu s-a măritat niciodată Diana, deși a făcut un copil, dintr-o dragoste pasageră, cu un alt băiat de la noi din oraș, care era mai mare cu trei ani decât noi și purta numele greu de crezut: Mocanu Petronel.

Când i-am furat caietul, am simțit rușine și furie și remușcare și acel amestec de sentimente m-a ținut departe de orice tentație de a-mi însuși munca altui om. Mi-ar fi plăcut să-ți mărturisesc fapta aceasta despre care poate că nici mama mea nu-și mai amintește, dar fapta a existat, rușinea a existat, furia a existat, remușcarea a existat, am continuat să am o caligrafie îndoielnică, deși m-am străduit să scriu mai frumos. Am fost foarte fericit când am auzit că există pe lume mașini de scris și calculatoare personale, care dădeau o șansă și acelora care, ca mine, nu rotunjeau perfect litera o și făceau un r atât de vag încât putea fi lesne confundat cu un n.

Am fumat prima dată în pădure, în orașul nostru monoindustrial care depindea de fabrica de armament. Plecasem de pe Aleea Zorilor, adică din paradisul care îi e dat unui om o singură dată, și asta dacă are noroc, și rătăceam prin viață convins că nimic important nu se va mai întâmpla, ceea ce s-a dovedit a fi destul de adevărat.

Nu am știut niciodată care a fost Edenul tău, unde s-ar fi putut afla și ce ar fi putut să încapă în el, copilăria ta se petrecuse cu patruzeci de ani înainte să mă nasc. În patruzeci de ani un popor, dacă e ales, are timp să iasă dintr-un deșert.

Am fumat-o singur, țigara aceea m-a amețit. Mi s-a părut că are gust de nisip. Era o țigară proastă – Winchester. Mi-a dat-o un băiat din bloc, Dragoș, care la rândul său o furase din pachetul tatălui său. Pe atunci, toți adolescenții fumau Winchester sau Viceroy roșu sau țigări Maro și beau Tanita, un preludiu la cancerul de peste ani. Fumau și beau și vorbeau tot felul de nimicuri care aveau o importanță capitală. Nu s-a putut stabili niciodată dacă Bruce Lee chiar l-ar fi putut bate pe Van Damme sau dacă Nirvana a fost o trupă mai bună decât Depeche Mode sau dacă Luiza, care fusese vampa școlii generale și acum era vampa liceului industrial din localitate, era mai plăcută decât actrița Sharon Stone, în termenii aceștia se punea problema, mai ales că băieții considerau că și din Sharon Stone, și din Luiza au văzut destul de mulți destul de mult.