- Japonezul
Alteori, însă, era de părere că a povestit prea mult, iar eu am tăcut prea mult. Atunci punea întrebări, cu sinceritatea și curiozitatea copilului care nu încetase să fie.
- Mă, băiete, noi suntem prieteni?
- Eu așa zic.
- Mă, băiete, doi oameni nu sunt prieteni dacă nu își știu slăbiciunile. Tu o știi pe cea mai mare a mea: am plâns când a murit Stalin, mă! Atât de tâmpit am fost. În plus, tu mă vezi în fiecare zi cum rămâne tot mai puțin din mine.
- Nu spuneți așa.
- Spun, mă, băiete, că asta e bătrânețea: rămâne tot mai puțin dintr-un om până când la urmă nu mai rămâne nimic.
- Cum să nu mai rămână nimic? Și cărțile?
- Cărțile sunt iluzia noastră. Nu ai învățat de la Cioran al dumitale că omul, ca să poată trăi, are nevoie de măcar o mare iluzie?
- Avea dreptate scepticul nostru de la Paris.
- Bineînțeles că avea. Nu tot el ne-a învățat că românii, dacă nu sunt excesivi, sunt nuli, am mai zis noi.
- Și asta e adevărat, dar se poate spune și invers: românii sunt nuli tocmai pentru că sunt excesivi.
- Tu acum mă duci cu vorba. Și nu mi-ai zis nimic penibil despre tine. Dar penibil-penibil!
- Din ce domeniu să fie? Muncă? Politică? Iubiri? Călătorii?
- Ai și din categoria iubiri?!
- Cum să n-am?
- Atunci, zi-mi una din departamentul ăsta te rog.
- Știți că sunt discret.
- Amândoi suntem.
- Așa. Prin 2012 eram amantul unei tinere care își făcea rezidențiatul la spitalul de nebuni. Domnișoara doctor.
- Amantul?
- Să păstrăm termenul pentru că este îndeajuns de exact. Amantul eram. Ea trăia cu altul, dar ăla era plecat prin America, la nu știu ce bursă. Așa. Și mie îmi plăcea de domnișoara doctor, nimic de zis. Dar o mai și foloseam, în sensul să-mi aducă povești cu nebuni, ba chiar mergeam cu ea la Spitalul 9. Mă mai lăsa pe acolo, să mă împrietenesc – și chiar mă împrieteneam cu ei.
- Tot Cioran al nostru povestea că s-a privit într-o zi în oglindă și a văzut un nebun și cât de subțire este linia asta dintre ce credem că e nebunie și viața noastră… Iartă-mă că te-am întrerupt.
- Nu face nimic. Și într-o zi mă uit la unul acolo, părea sănătos tun, n-avea niciun semn că ar fi cam nebun. Omul ăsta ce are, că pare mai sănătos ca mine?! Da?! Așa vi se pare?!, mă întreabă o altă doctoriță, nu prietena mea, alta, ia întreabă-l de Japonia. Și l-am întrebat de Japonia: Ce ziceți de Japonia?! Și parcă s-a apăsat un buton în capul lui și a început un delir cu samurai, cu haiku-ri, cu împărați, cu cireși înfloriți, cu Tokyo și seppuku de abia l-au ținut asistentele să nu-și facă felul.
- Hai, nu mai spune, mă băiete, e extraordinar!
- Este, dar nu asta e rușinos, ci că azi așa, mâine așa, mă tot duceam pe la nebunul ăsta. Stătea singur în salon, boier, familia lui avea ceva bani, erau neam de avocați, judecători, nu mai știu. Și Japonezul normal, normal, dar temperament melancolic, ca Eminescu. Melancolic, se uita la fereastră cum pica frunza, ca-n șlagărele formației Savoy. Nu zicea nimic, nici dă-te mai încolo. Și eu ce fac? Îmi fac de lucru cu doctorița astălaltă pe acolo, prin camera Japonezului, care nici nu se uita la noi. Și până la urmă ajung să fac acolo, cu doctorița ceea ce face bărbatul cu femeia, mă iertați.
- Sunt unele situații, cavalere, când nu poți fi înlocuit. Cunoaștem de la Sancho Panza.
- Aici intervine rușinea. Că doctorița zice: nu-l chemăm și pe Japonez?! Și ăsta privea melancolic pe geam în continuare. Eu zic: e nebună și asta, de, lucrează la nebuni, s-a molipsit. Și zic: dacă vrei tu… Să fiu domn, cum ar veni. Îl cheamă, vine și Japonezul, se lasă nud și numai ce văd că nu era nimic japonez în alcătuirea lui, avea ditamai, și mă iertați că folosesc acest termen, mâța.
- Mâța?!
- Cum vă zic. Și când văd eu, care din nou, să fiu iertat, eram onorabil, dar nu Champions League, cum stă treaba, îl las să se apuce un pic de chestiune și apoi, că eram cam dat într-o parte, deodată ridic întrebarea: Și… cu Japonia cum e? Eh, ce a urmat, vă dați seama! Japonezul a ieșit din poveste, a început cu nebunia lui, doctorița asta bagaboantă m-a pârât la prietena ailaltă, s-a ales praful, n-am mai călcat pe la nebuni.
- Și totul de la Japonia.
- Uite așa…
- E extraordinar!
