Te-ai ținut, așadar, tare. Nu era primul accident, curba aceea era periculoasă, iar cu anii a devenit și mai periculoasă, fiindcă șoferii umblau tot mai beți, mai drogați, mai inconștienți, fără permis, fără limită de viteză, fără discernământ, fără bun simț, fără un minim simț de autoconservare.

În primăvara anului 2003, un șofer de TIR a adormit și a intrat cu TIR-ul lui în camera de la șosea, dărâmând peretele, care a stat așa, nereparat, ani în șir. Ar fi trebuit să vă mutați în camera aceea, era cea mai nouă din casă, dar bunica mea, soția ta, a refuzat să vă mutați până când nu vine popa să o sfințească. Nu v-ați mai mutat acolo niciodată.

Bunica mea, soția ta, avea această vorbă pe care o rosteai și tu, dar nu la fel ca ea: a da la mulți ani. De câte ori era o aniversare, acel cineva trebuia contactat, cum-necum, sunat, și trebuia să îi dai la mulți ani. Era ca și cum urarea o aveai tu asupra ta, dar trebuia să o dai, să o dăruiești, fiindcă așa cere ceasul aniversar, așa cere tradiția. Tradiția e foarte importantă, mai ales dacă ești bulgar și trăiești între români.

Doctorii au spus că îți pot vorbi, așa că ți-am vorbit. Doctorii n-au știut să spună dacă înțelegi, așa că ți-am vorbit fără grija că îți spun lucruri care nu vor rămâne între noi.

Am îndrăznit chiar să îți iau și mâna. Mâna unui bătrân de nouăzeci și nouă de ani. Nu m-am temut niciodată de mâna ta, nu țin minte nicio lovitură pe care să o fi primit de la tine, nici măcar vreun cuțit cu care să mă înjunghii, ca un Brutus, măcar că eu n-am fost niciodată un Cezar. Mâna unui bătrân care a fost, în felul său, puternic, fără să fie un halterofil sau un voleibalist.

Ți-am luat mâna, ți-am privit ochii închiși, dar tot nu am știut cum se spune te iubesc pe bulgărește, așa că am continuat să tac.

Și atunci i-ai deschis și erau limpezi, nu erai mort și cu tot prognosticul rezervat al medicilor, nu doar că ai revenit la viață, ai revenit și la conștiință și, prin cine știe ce miracol, nu te părăsiseră încă nici memoria, nici gândirea, așa că mi-ai spus, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume, ca și cum nu ți-ar fi păsat că vorbeai ca într-o nuvelă de Caragiale:

• Gândeați c-am murit?

Și după întrebarea aceasta știam exact ce anume vei spune mai departe, și anume:

• Ați văzut voi drac mort?!

Ar fi trebuit poate să te întreb dacă ai văzut ceva cât ai umblat pe granița dintre lumea aceasta și cealaltă, ce știau cei de la Led Zeppelin când ne dădeau “Stairway to Heaven”? Ce știu cei care se întorc de acolo de unde nu te poți întoarce?

Dar nu te-am întrebat, așa cum nu te-am întrebat dacă m-ai auzit, dacă m-ai înțeles și dacă ai ceva de adăugat și cum se spune te iubesc pe bulgărește.

Ai ieșit din spital după treisprezece zile, chiar și cu riscul de a fi o zi cu ghinion. Nu a fost. Te-ai întors în casa ta, cu o pasiune care m-a făcut să mă tem că ai ascuns un cadavru în curte sau poate că ești canibal sau ai un alt secret îngrozitor, poate că ești vampir, și nu poți trăi departe de acest dreptunghi în care încap toate: viața care a trecut, amintirile nevizitate și ziua de azi.

Te-ai așezat pe pat, ne-ai pus să-ți deschidem pick-up-ul, să lăsăm discul cu Jacques Brel să se rotească și să te poarte departe, ne-am îndepărtat unul după altul, tatăl meu, fiul tău, mama mea și, la urmă, eu.

Am închis ușa, nu te-am văzut când ai închis ochii pentru ultima oară și nici nu am auzit ultimele tale cuvinte.

Ultimele tale cuvinte au fost în limba ta maternă, în limba bulgară, care a continuat să îmi rămână străină: Obicam te.

Când, după o lungă eternitate, am deschis ușa casei tale, și infinitul trecuse, Jacques Brel ne prevenea că nu va mai merge la Paris, pentru că are oroare de filfizoni, de anumite muzete și de muzica acordeoanelor.