În marginea cărții “Gabriel García Márquez. O viață”, de Gerald Martin, editura Litera, 2020. Traducerea din limba engleză: Alexandru Macovei.

Dragă domnule Gerald Martin, v-am citit cartea despre viața lui García Márquez de mai multe ori, ceea ce nu se prea întâmplă în cazul volumelor care au aproape o mie de pagini.

Nu am crezut că veți reuși, deși v-ați dedicat un sfert din viață acestei formidabile întreprinderi: să reconstituiți viața lui Gabriel García Márquez, cel mai bun și mai iubit scriitor din secolul XX. Ați reușit.

Gabriel García Márquez și-a romanțat trecutul, și-a romantizat memoriile (chiar și așa, A trăi pentru a-ți povesti viața rămâne o capodoperă), a mințit de câte ori a avut ocazia cu privire la propria viață, tocmai pentru că era neîncetat scriitor.

Să truchezi, să trunchezi, să fantasmezi, să îți imaginezi, să revii asupra ce s-a întâmplat și să nu lași niciodată trecutul să treacă – toate fac parte din arsenalul minim de luptă al unui scriitor cu propria viață.

Iar Gabriel García Márquez n-a fost un scriitor oarecare, ci, spuneam, cel mai bun și mai iubit din secolul XX.

Am citit cartea dumneavoastră ca să înțeleg Un veac de singurătate și Dragostea în vremea holerei și toate celelalte cărți ale lui Gabriel García Márquez, care s-a folosit fără milă și fără rezerve de biografia sa făcând din ea artă, dându-i rezistență la timp, nemurire.

Nu știam înainte să vă citesc aproape nimic despre mama și tatăl și bunicii materni ai lui Gabo (ca toți cititorii, și eu mă simt apropiat de Gabriel García Márquez și nu îmi vine peste mână să îi spun Gabo).

Acum pot spune că știu, cine au fost, de unde au venit, ce au visat și ce au lăsat în Gabriel García Márquez.

Cred că i-ați înțeles viața lui Gabo, ceea ce nu li se întâmplă decât rar biografilor obsedați de subiectul muncii lor.

Dovada cea mai clară este chiar începutul cărții dumneavoastră. Începeți cu esențialul, cu faptul cel mai important din viața lui Gabriel García Márquez: că mama sa l-a abandonat în casa părinților ei, bunicii săi materni, când avea un an și a venit să-l smulgă din rădăcini când avea șapte ani.

Pe această traumă s-a construit sufletul lui Gabo, din această traumă s-au născut ochii cu care a văzut lumea, inima și mintea cu care a înțeles-o.
Vă scriu doar pentru a vă mulțumi pentru anii pe care i-ați dedicat acestei munci cumplit de frumoase cu care v-ați împlinit destinul.

Ați avut dreptate: dacă exista pe lume ceva pentru care merita să-ți dai un sfert din viață, atunci viața lui Gabriel García Márquez chiar era acel ceva. Mulțumesc.