Cartea Luna și focurile (traducere din limba italiană de Florin Chirițescu) a fost publicată în „Biblioteca Polirom“ în anul 2016.

Domnule Pavese, vă scriu pentru că și eu m-am întors, după douăzeci de ani, acasă. Merg pe străzi secundare, sunt multe străzi secundare la noi în oraș (la fel ca în viața oamenilor, un singur drum e, de fapt, principal), și văd, și eu, cât s-a schimbat lumea, și simt o melancolie și simt o durere cu care nu știu ce să fac, așa că doar le scriu, și sunt încredințat că mă veți înțelege. Pământul e plin, de-acum, și de morții mei.

Și atunci mă simt foarte solidar cu Țiparul. Eu nu cred că el e doar un personaj de roman, așa cum nu cred că Luna și focurile e doar o carte.

Eu cred că Țiparul, întors din America bogat (căci aveați dreptate să scrieți că atunci când ești departe de casa, muncești de nevoie, faci avere fără să vrei – căci să faci avere chiar asta înseamnă: să pleci prin străini și să te întorci așa, îmbogățit, mare și tare, liber), e altceva.

Eu cred că Țiparul strânge în el tot ceea ce găsește un om care vine acasă după decenii. Și nu are nicio importanță dacă omul acela e un bastard sau un ticălos sau un poet.

Și mă simt foarte solidar cu Țiparul când își trimite peste mări și oceane scrisorile, și poate că are să plece din nou în urma scrisorilor sale, care rezolvă afaceri de inimă sau afaceri de bani, n-are nicio importanță, și poate că…

Și mă simt foarte solidar și cu Nuto, care știe că în orice vale, în orice sat, nu se poate locui decât cu condiția să nu pleci de acolo, cu acest prieten al Țiparului, care a lăsat clarinetul pentru o viață responsabilă, adică dusă în numele producerii de parale, și e în acest gest atâta tristețe, încât…

Dar așa e meseria de a trăi, nu e așa, domnule Pavese? Cum să îndurăm viața dincolo de această responsabilitate?

Știu, știu, domnule Pavese, că Luna si focurile are și o altă miză, mai însemnată, o înțeleg, înțeleg bine ce au însemnat comunismul și fascismul și nazismul și partizanii și cât de vii au fost cei uciși, chiar dacă m-am născut târziu, la începutul anilor 1980, un timp de-acum vechi și el. Suntem toți bătrâni, nu?

Domnule Pavese, întotdeauna m-a copleșit moartea dumneavoastră. V-ați săvârșit din iubire, în plin război al vieții unui om (căci ce e vârsta asta – 42 de ani?!), după un Interbelic personal tulburat de atâtea și atâtea utopii (nu va temeți că am să vă judec, și eu aș fi fost tot comunist).

Va invidiez, domnule Pavese, pentru curajul de a fi rezolvat astfel nerezolvabila viață. Voiam să nu uit să vă spun aceste cuvinte – țin la ele.

Domnule Pavese, criticii de specialitate sunt de părere că Luna și focurile este capodopera dumneavoastră. Eu nu sunt de părerea criticilor.

Eu cred că sunteți dintre acei scriitori mult mai înalți care au scris cărți în contra și în afara ierarhiilor.

Eu cred că sunteți dintre acei scriitori mult mai înalți ale căror texte sunt bune oriunde le-ai găsi.

Eu cred în poezia dumneavoastră, eu cred în contemplarea dumneavoastră, eu cred in simplitate si in copilărie și în emoții și obsesii și în sacrificii.

Eu cred că Luna și focurile este o pagină sau un capitol dintr-o carte încă mai mare, căci dumneavoastră, domnule Pavese, la fel ca acei scriitori mult mai înalți, nu ați scris, de fapt, decât o singura carte – una singură.

Iar în Cartea dumneavoastră nu există granițe între povești și toate spun același lucru: oamenii au trecut, iar fraza aceasta – elementară – se poate citi în atâtea feluri, încât n-o sa fiu tocmai eu cel care i-ar spulbera vreun sens.

Domnule Pavese, dați-mi voie să închei cu o pace: o pace între lună și focuri, tot iraționalul pe care s-a construit lumea noastră, și acea rațiune rece și acel progres, care nu înțeleg niciodată, până la sfârșit, ce se pierde cu fiecare pas.

Domnule Pavese, mai dați-mi voie să vă consider un frate. Ați ajuns până la suferința și singurătatea oamenilor, iar mai mult nici nu se poate face aici, la noi, pe pământ.

Vă mulțumesc.