Nu i-am văzut pe Di Stefano, pe Puskas, pe Pelé, pe Cruyff, pe Best, dar i-am văzut pe Maradona, pe Baggio, pe Ronaldinho, pe Ronaldo, pe Messi, pe Zlatan, pe Cristiano. Nu s-ar spune că am dus-o chiar așa de rău.

Toți aceștia (precum și mulți alții, de la Del Piero la Totti, și de la Rivaldo la Hagi) sunt, înainte de a fi mari fotbaliști, artiști.

Arta lor e legendară, de aceea se și povestește. Ea trebuie spusă mereu mai departe.

Imaginile pot fi oricând consultate și ele totuși sunt neputincioase în fața cuvântului.

Cuvântul: Diego-Diego-ta-ta-ta-ta-génio! Și întrebarea înnebunitului comentator, întrebarea care însoțește pururi șerpuirea ireală din sfertul de finală cu Anglia: de pe ce planetă ai venit?

Maradona, totuși, n-a venit de pe nicio planetă. Era și mai rău: era el însuși o planetă, mai exact o planetă orbitoare, fotbalul său era uluitor, era tot doar inimă, ambiție, vijelie, dribling, geniu, gol și nebunie.

Când pornea în atac, Maradona se rostogolea pur și simplu, devenea una cu mingea, contopirea lor era pură și erotică.

Iar  felul în care mingea îl asculta – asta nu era știința jocului! Era talent și magie.

Maradona era un magician. Arta sa era să îți arate că miracolul există. Miracolul nu trebuie explicat, el trebuie trăit. Maradona te făcea să trăiești miracole. Vocația sa era miraculosul.

Dacă aș mai trăi încă o dată, mi-ar plăcea să trăiesc în Italia și să văd toate meciurile în care a jucat Roberto Baggio. Apoi aș putea în sfârșit să mor fericit.

Căci, vedeți dumneavoastră, Baggio atingea mingea cu o delicatețe romantică, apoi pornea într-un galop de cal sălbatic și, dacă nu i se frângea pe drum genunchiul, era imposibil de oprit.

Cursele sale aveau muzică, aveau ritm, doar poezia le putea cuprinde. Baggio juca fotbal doar în stare de grație. Baggio a fost un poet.

Și mai mult, Baggio avea harul de a nu urî pe nimeni, de a nu lovi pe nimeni, de a putea depăși pe oricine, cu o dezarmantă lejeritate.

Și mai mult: de a câștiga oricând și de a pierde în finala Cupei Mondiale, de a se prăbuși lângă trofeu, la doar unsprezece pași, după ce și-a dus echipa pe umeri, cum ducea Atlas cerul. Felul în care lovea mingea avea ceva luminos, aproape sacru.

Iar genunchii săi brăzdați de cicatrici ne spun cealaltă poveste: Baggio se ridica nu doar deasupra tuturor, se ridica și mai sus, deasupra propriei suferințe.

Poezia sa atât de omenească, scrisă cu suferința, atingea, totuși, divinul. Ne apropiem de adevăr: Baggio a fost un poet care s-a născut binecuvântat și blestemat.

Buffon era tânăr în 1998, se pregătea pentru Mondialul din Franța, s-a antrenat alături de Baggio și s-a convertit mărturisind că niciodată n-a văzut o atingere a balonului mai frumoasă. Buffon a văzut bine.

Ronaldinho juca fotbal nepăsător ca un copil, nimic nu i-a putut șterge zâmbetul, ca și cum ar fi fost născut ca să dribleze, să zâmbească și să se facă iubit.

El a fost un profet al ideii că există pe lume frumusețe și că frumusețea e gratuită, deci e pentru toată lumea. Vocația sa era libertatea.

Ronaldo nu putea fi ajuns, doar el se putea prinde uneori din urmă. A fost un fenomen al naturii. Ce poți spune despre un fenomen al naturii? Fenomenele naturii spun povestea lui Dumnezeu.

Suprarealistul Zlatan, uriaș și bizar, ca un balerin care te snopește în bătaie într-un ring de box, pururi îndrăgostit de sine, a jucat și încă joacă fotbal așa cum picta Piccaso. Trebuie să îl privești de mai multe ori ca să începi să îl înțelegi. Arta sa este cu desăvârșire postmodernă și sublimă.

Messi joacă fotbal ca un obsedat. Arta sa este de a urca la cel mai înalt etaj al imaginației și de acolo de a mai urca unul. Messi joacă fotbalul pe care își imaginează orice copil că îl poate juca. Arta sa este de a face visul cel mai frumos să devină realitate.

Arta lui Cristiano Ronaldo s-a născut din tenacitate. El joacă fotbal ca și cum doar asta l-ar putea face, cândva, fericit, joacă fotbal de fiecare dată mai bine și mai bine și fericirea rămâne mereu la orizont, aurită și de neatins.