În valuri

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Călcând pe nisip, se întreba dacă ea văzuse marea înainte să moară. Știa cât de mult o iubea, cel puțin în adolescența lor târzie, atunci când își vorbiseră ultima oară.

Mergea de-a lungul plajei, cu degetele murdare și gleznele spălate de spuma rece adusă de valuri. Privea spre orizont, fără să se încrunte când o scoică spartă îi intra în talpă, netulburat de algele moarte, ignorând frigul care îi strângea pielea.

Treisprezece octombrie.

Cu doisprezece ani și cinci luni în urmă îi zâmbise ultima oară pe aceeași plajă. Îi cuprinsese fața între palme și o sărutase pe vârful nasului. Ea râsese.

— Iubesc marea!

— Și eu pe tine.

— Dar marea, uite marea! Așa albastră!

— Precum ochii tăi.

— Nisipul auriu.

— Precum părul tău.

— Caldă.

— Precum sufletul tău.

— Vai, ce siropos ești!

Avea inelul în buzunar și teama pe buze. El tăcuse. Ea aștepta, de parcă i-ar fi intuit intențiile. Aștepta încă de când lansaseră lampioane albe pe care își scriseseră dorințele.

„Să ne căsătorim” era scris pe al lui.

„Să fim fericiți” era scris pe al ei.

El o întrebase ce însemna fericirea pentru ea.

— Să ne mutăm pe plajă și să nu mă mai lovești. Asta ar fi frumos.

El fluturase din mână, de parcă răspunsul ei nu conta. Își aprinsese o țigară și privise spre cer, la lampioanele care se pierdeau în același orizont al aceleiași plaje.

Aflase despre moartea ei printr-un mesaj primit de la un număr nesalvat. Încheiase mesajul cu „M-am gândit că ar trebui să știi și tu”.

Nu se întrebase cine îi scrisese. Nu conta. Îl credea.

AVC. Treizeci de ani.

Moartea ei i se părea firească, deși nu știa să fi suferit de vreo boală. Nu-i știa nici măcar data nașterii. Iunie, iulie, ce conta?

În dimineața următoare, după ce aflase despre moartea ei, primise cererea de divorț de la Amalia. Nu-i tulbură liniștea, iar asta era nefiresc. Nu putea rămâne atât de calm, fără să-l doară, fără să o sune și să o implore să rămână, ea să refuze, el să plângă și, când nimic nu ar fi funcționat, să înceapă să țipe, să amenințe, să o urmărească. Nu făcuse nimic din toate acestea. Îi scrisese un mesaj: „Ok. Am semnat. Ne vedem la notar”. Apoi Amalia îl sunase.

— Atâta tot?

— Ce trebuia mai mult?

— După trei ani de căsnicie, așa se termină?

— Da.

Și închisese.

Mersese pe nisip până când se lovise de zidul de stabilopozi.

— Nu voi fi niciodată soția ta! îi urlase ea ultima oară când îi vorbise, cu fața umedă de lacrimi și sânge. Apoi își smulsese inelul de pe deget și îl lăsase să cadă printre crăpăturile stabilopozilor. Aceiași stabilopozi.

El nu-i răspunsese. Îi privise silueta fragilă în timp ce îngenunchea, cu mâinile înfășurate în jurul abdomenului. Îi întorsese spatele și coborâse de pe grămada de beton. Mersese de-a lungul plajei până când valurile îi înghițiseră urletele. Apoi mersese la cazare. Își strânsese lucrurile. Se urcase în mașină și condusese până la București, cu sticla de vodcă în dreapta, fără să se gândească dacă ea avea cu ce să plătească gazda. Sau dacă avea cu ce să se întoarcă. Sau dacă avea să ajungă cu bine, în creierii nopții, de pe plajă la cazare.

Timp de două săptămâni, cât nu o zărise prin cartier, trăise pentru prima oară sentimentul pe care avea să-l cunoască după moartea ei. Apoi o văzuse stând la coadă la magazin. Se apropiase cu pași mari și se așezase în spatele ei. Ea nu întorsese capul. El nu-i vorbise. Dar îi inhalase mirosul dulce și îi atinsese, pentru ultima oară, în treacăt, umărul încă vânăt. Ceruse un pachet de țigări când îi venise rândul. Îl desigilase în fața magazinului, privind în urma ei și fumând, până când fata se pierduse printre străduțele cartierului. O mai văzuse o vreme. Mai trecuseră unul pe lângă altul, fără să se privească în ochi. Fără să-și vorbească. Apoi ea dispăruse din nou. El nu întrebase nimic, dar auzise că se mutase din sector. Apoi că se măritase. Era însărcinată.

Privise înapoi. Marea îi ștersese urmele. Se urcase pe stabilopozi, cu fața în jos. Printre crăpături văzuse inelul. Își înfipsese degetele, împingându-le dureros printre crăpături. Își sfâșiase carnea, umplându-se de sânge. Când își retrăsese mâna, avea în pumn o scoică roasă de valuri.

Coborâse. Se întorsese pe unde venise, de-a lungul plajei. Privise în urmă. Marea îi ștersese urmele. În față zărise șosetele ieșite din teniși. Apoi își îndreptase privirea spre orizont și continuase să meargă. Dar nu de-a lungul plajei, ci prin apă. Mergea cu degetele murdare și gambele cufundate în apa rece. Mergea privind spre orizont până când spuma mării îi ajunsese la piept.

Treisprezece octombrie.

Zbătându-se deasupra nisipului din larg, se întreba dacă ea văzuse marea înainte să moară.

 

Ramona Marin

Ramona Marin a absolvit UMF Tg. Mureș în 2019 și a sărbătorit acesta reușită cu publicarea primului roman. Din 2024 și-a propus să nu-și mai ignore pasiunea pentru literatură și a început să publice proză scurtă în diverse reviste de profil.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: