— Vă simțiți bine, domnișoară?
Bătrâna m-a prins de cot și m-a așezat pe banca din stație. M-am ridicat și am privit peste capul ei, spre autobuzul care se îndepărta, acolo unde cineva avea vocea cuiva pe care l-aș fi putut iubi. Avea chipul unui om pe care mi-l aminteam. Totuși, în ultima perioadă, toți cei cu care îmi întâlneam privirea aveau ochii rotunzi și negri, nasul drept, care se termina puțin deasupra buzelor subțiri. Își purtau părul drept și închis la culoare, dincolo de urechi, aveau umerii deasupra capului meu și fețe lipsite de expresivitate. Toți cei de care mă loveam pe stradă, în parc, în magazin sau la bancă erau aceeași persoană pe care aș fi putut să o iubesc mai mult decât o făcusem. Era ca și cum el făcuse pui și îi împrăștiase pe unde aveam eu treabă, numai de-al naibii, ca să nu-l uit. Iar asta dura de mulți ani. Trecuseră peste mine cinci culori de păr și două orașe, îmi schimbasem hainele din S în M și lungimea rochiilor, doar gândurile îmi rămăseseră aceleași. Poate asta înseamnă să îmbătrânești doar în trup, în timp ce sufletul îți rămâne tânăr. Tânăr și prost. Să nu accepte o despărțire petrecută și îngropată.
Mă loveam deseori de reflexia mea prinsă în vitrina care despărțea trupul meu de trupul unui alt străin, înalt și brunet, pe care nu-l cunoșteam, dar pe care l-aș fi putut iubi. Îmi reveneam la realitate doar când vânzătoarea îi făcea semn străinului că cineva se holbează la el.
— O cunoști?
— N-am văzut-o-n viața mea.
Iar atunci penibilul mă măcina mai rău decât nostalgia, căci ochii lui se întâlneau cu ai mei și îi vedeam dezgustul și nedumerirea. Eu îmi plecam privirea și aproape alergam de acolo, într-o direcție complet aleatorie, drum care mă purta pe lângă un alt străin cu aceeași față, făcându-mi mintea să uite penibilul prin care tocmai trecusem. Cam așa erau toate zilele mele: alergam de colo-colo, într-un continuu puseu de negare, într-o veșnică întârziere din cauza minutelor mâncate de vise cu ochii deschiși.
Mai sunt și vocile. Oh, vocile care nu se opresc din vorbit în mintea mea atunci când este liniște, care îmi reamintesc fiecare situație și mă obligă să o retrăiesc, pe care nu le pot opri și care continuă până când sunetul telefonului îmi sparge dezordinea gândurilor și mă smulge în realitatea oarecum suportabilă. Urăsc să rămân doar eu cu mine, în dezordinea propriei minți, să nu îmi pot stăpâni glasurile care se aud doar în propriile timpane, să retrăiesc discuții în care am pierdut argumente, să găsesc replici mai bune, să port certuri cu niște fețe imaginare pe care nu le voi confrunta niciodată. Nu pot rămâne doar eu cu mine, deși nu mă înconjor de oameni. Nu am pe cine chema în garsoniera de la etajul trei, în care îmi împart singurătatea de mai bine de cinci ani.
Iar atunci când nu mai am ce asculta, când știu toate melodiile, când am ascultat toate interviurile și am văzut de mai multe ori seriale cu zeci de episoade, când mă plictisesc să dau scroll pe toate rețelele de socializare în care nu socializează nimeni, îmi vine să îl sun. Îmi mai vine să îl sun și când văd un film despre care știu că l-ar adora, când apare o melodie nouă sau când trec prin locurile împuțite de amintirile noastre. Însă, în lipsa unei distrageri concrete, mă trezesc cu degetul deasupra numelui lui din agendă. Și ies din aplicație, apoi intru iar, apoi verific când a fost ultima oară online pe WhatsApp, iar dacă îl văd online îi scriu și șterg mesajul. Nici măcar nu aș vrea să vorbim zilnic, doar din când în când, să văd ce mai face și dacă îl chinui la fel de mult cum mă chinuie și el pe mine.
În autobuzul care se îndepărta în spatele bătrânei era cineva care avea vocea cuiva pe care l-aș fi putut iubi. Străinul din spatele meu, cel din autobuz, cel care merge de mână cu tipa blondă și scundă, cel care așteaptă la coadă la casa de marcat, cu verigheta pe deget, vorbind tare la telefon, ca să-i aud și să-i recunosc timbrul vocal jos, plictisit, sigur, fără pic de emoție. Iar atunci când aud vocea, mă întorc cu inima strânsă și obrajii rumeni, fără un discurs pregătit, dar gata să mă topesc, pregătită să mă prind de gâtul lui în căderea mea teatrală. Dezamăgirea mă lovește de fiecare dată, mereu cu aceeași intensitate. Mă face nesigură și transparentă, mă face să transpir și să mă jignesc, uneori în gând, alteori în șoaptă, de se întorc ei spre mine și mă privesc întrebător. Iar eu îmi trăiesc penibilul cu vârful nasului ridicat, îmi strâng produsele, cobor din autobuz, plec în altă direcție, nu înainte de a mai arunca o ultimă privire.
— Da, doamnă, sunt bine. Mulțumesc.