Bârfă de cancelarie

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Nu avea nevoie să i se spună ce să facă, totuși o asculta. Vocea ei sonoră și buzele încordate îl făceau să creadă că, dacă ar fi încercat să o întrerupă, aceasta ar fi amplificat fiecare vocală și ar fi silabisit fiecare cuvânt până când nevoile lui s-ar fi dizolvat într-o plictiseală vecină cu furia. Oricum, nu putea câștiga în fața grijii aproape paranoice pe care i-o purta. Se cunoșteau de suficient de mult timp încât ea să îi spună „Mai ții minte când nu m-ai ascultat și…” la fiecare „Știu” pe care el ar fi îndrăznit să îl pronunțe. Ea avea dreptate. Însă el nu recunoștea asta nici măcar în sinea lui. „Știu eu mai bine să fac lucrurile.” Știa, dar doar după indicațiile ei.

A așteptat să termine ce avea de spus, a sărutat-o pe buze și a închis ușa în urma lui. Era obiceiul lor, un ritual pe care îl respectau de peste douăzeci de ani. Înainte de căsătorie, înainte să aibă o ușă a lor pe care să iasă, înainte să îndrăznească să o dezbrace, ori de câte ori se îndepărta de ea, o făcea doar după ce buzele lui le atingeau pe ale ei, ca și cum ar fi fost o binecuvântare pe care era vital să o primească. Nu uitase nici măcar o dată să o facă. El nu uita. Avea o memorie impecabilă, nu uita nimic niciodată, chiar dacă nu știa cum să potrivească toate informațiile pe care le avea stocate undeva, în infinitele pasaje ale creierului. Însă ea uita, în ultima perioadă din ce în ce mai des, dar niciodată detaliile vieții lui. Știa când era ziua lui de naștere și care era culoarea preferată, unde îi plăcea să mănânce și cum să îi pregătească cina, ce haine nu suporta și pe care le purta până când țesătura se rărea la coate sau între picioare. Ținea minte și toate zilele în care plânsese din cauza neglijenței lui sau dățile în care el se îmbrăcase prea subțire și răcise, dar niciodată hainele în care îi era ei frig sau restaurantele în care carnea era prăjită exact așa cum nu îi plăcea.

Lui îi convenea, deși vocifera precum un adolescent răzvrătit care pleacă furibund. Se plângea că este cicălitoare și prea grijulie, însă avea grijă să îi mulțumească zilnic pentru asta. Iar ea știa și nu se supăra. Îl lăsa să le spună prietenilor ce voia, în timp ce îi acoperea umerii cu o geacă în zilele cu vânt sau îi proteja capul chel cu o șapcă în zilele de vară. Așa funcționau ei. Aveau un pact tăcut din care nu ieșiseră nici măcar o zi. Până în acea zi de vineri.

În vinerea ultimei zile de cursuri din an, rămase mai mult în cancelarie. Rămase și Veronica, o altă profesoară. Corectau lucrările elevilor. Pentru Veronica era primul an în care preda la liceu, iar adolescenții o copleșeau. Se gândea deseori să se întoarcă la școala gimnazială, mai ales că nici în cancelarie nu era bine primită. Nu și de el. Lui i se lumina fața când Veronica intra și, fără să își dea seama, ajunsese să trăiască doar pentru pauze.

Corectarea lucrărilor s-a transformat în schimburi de priviri, până când buzele li s-au atins și mâinile au cuprins trupul celuilalt ca pe o comoară îndelung căutată. Au rămas așa până seara târziu, sărutându-se în lumina telefonului care îl chema înapoi în căsnicie.

Ajuns acasă, în îmbrățișarea soției, un ghem de sentimente greu de înghițit îi rămase suspendat în corp. Privea chipul boțit de timp al soției, corpul moale, gura plină de cuvinte care nu mai aveau de multă vreme nicio greutate pentru el. A rămas mut, lăsând cuvintele ei să treacă pe lângă el. Își vedea soția ofilită, cu capul plecat și umerii aduși în față, sufletul scămoșat de problemele timpului și mâncat de vise neîmplinite. Așa și-a petrecut Crăciunul și Anul Nou, într-o luptă constantă între dorință și ceea ce se cuvenea.

Întoarcerea la catedră l-a surprins pregătindu-se precum un școlar pentru prima întâlnire. Inima îi pompa sângele cu putere, îi îmbujora obrajii și îi strângea stomacul. Își propusese să o ignore pe Veronica, dar nu și-a putut împiedica privirea să o caute toată ziua și nici buzele să nu i se arcuiască atunci când ochii ei îi întâlneau privirea. După terminarea orelor, au rămas singuri în cancelarie, iar mâinile care se agitaseră toată vacanța au regăsit finețea după care tânjiseră.

În fiecare zi își promitea că era ultima, că va fi doar puțin, că își va călca pe inimă și va face ceea ce era corect. În fiecare zi, timp de doi ani. Veronica nu se mai lăsa alungată de la catedra liceului în care își găsise într-un bărbat mai în vârstă, de la care nu pretindea nimic mai mult. Nu mergeau în cafenele și nu își trimiteau mesaje, chiar dacă el i le scria aproape în fiecare seară, închis în baie, dar le ștergea înainte de a le trimite.

Despre ea nu știa mare lucru. Nu purta verighetă și nu mărturisise nimănui că ar fi avut pe cineva. Nu văzuse nicio mașină care să o aștepte și niciun bărbat care să o întâmpine după gard. Uneori mergea în spatele ei, dar o pierdea mereu printre străduțe sau în autobuze supraaglomerate.

Doar acasă sentimentul de vinovăție pulsa constant. Soția lui părea să îmbătrânească cu fiecare sărut dăruit Veronicăi. Era fascinat de contrastele vieții lui. Asta până când Veronica a dispărut.

S-a pregătit, și-a îmbrăcat noul costum, s-a parfumat cu esența cea scumpă, și-a luat pantofii asortați, servieta din piele și ceasul luxos. Simțea nevoia să o impresioneze mai mult ca oricând. Voia să se lepede de vinovăția ce îl măcina prin toate cotloanele minții, voia să o aleagă pe Veronica așa cum își alesese soția cu mult prea mulți ani în urmă. Își dorea să o scoată pe Veronica din cancelarie, să îi cunoască dorințele, plăcerile, casa, familia, viața cu totul, apoi să o înglobeze în ființa sa. Voia să îi fie întreg așa cum îi fusese soției: umil și ascultător, cu mâinile care o vor căuta permanent și ochii care o vor admira dincolo de sine. Era pregătit și voia să îi aparțină, însă Veronica nu și-a făcut apariția. Nici a doua zi. Nici în săptămâna, luna sau anul care au urmat.

Îl acaparase o nefericire cronică și o nevoie acerbă de a-și dizolva părțile lucide ale conștiinței, acelea în care apărea Veronica. Nu știa nimic despre Veronica și nu îndrăznea să întrebe. Nu putea distruge paravanul perfecțiunii pe care îl clădise cu atâta supunere, ani la rând. El era soțul mărunțit în grija soției. Nu putea fi amantul parșiv care își îndurera femeia stearpă. El era motivul pentru care o mamă nenăscută putea să se ridice din pat. Nu putea fi bărbatul duplicitar care își găsise o amantă în ochii unei femei care ar fi putut să-i fie fiică. Pentru societate, el era ceea ce nu era în propria viață.

Însă Veronica dispăruse. Plecase brusc, la fel cum apăruse, strecurându-se pe sub hainele lui, lăsându-l tăcut și cufundat în întunericul căsniciei.

 

Ramona Marin

Ramona Marin a absolvit UMF Tg. Mureș în 2019 și a sărbătorit acesta reușită cu publicarea primului roman. Din 2024 și-a propus să nu-și mai ignore pasiunea pentru
literatură și a început să publice proză scurtă în diverse reviste de profil.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: