Sfârșitul de noiembrie al anului curent mă prinse alergând prin orașul București după volumul al VI‐lea din operele lui Radu Cosașu. Urma să recitesc Pe vremea când nu mă gândeam la moarte și Gărgăunii și, cosașizând această întâmplare de om fugind pe străzile Capitalei după cartea scriitorului preferat, strict nuvelistic, eram fericit.

Cunosc Arie și recitativ la Pasternak pe de rost, și nu de ieri și nici de azi, nu pot să trec de Țvetaeva și orașul Ielabuga fără lacrimă, în nicio altă literatură nu mă simt mai acasă. Da, sunt acasă între conjuncțiile adversative ale lui Radu Cosașu, acasă sunt în concesivul totuși, în preferarea uman‐dialectică a cuvântului totodată, sunt acasă în extazul la Stendhal și la Camil, și la Malraux, și la Babel, și la Caragiale.

Iubesc, încă din copilărie, cadența frazelor cosașiene, aș putea să trăiesc încă o viață între virgulele acestui scriitor, mă las tulburat, ca de nimic altceva, de ficțiune în autobiografie, am scris până și o carte care nu știu când și dacă va fi publicată, pe care o dedic mătușilor sale. Nu mă ascund, mă demasc și nu regret: resimt fizic absența Silviei și a Sanseverinei din corpul nuvelelor sale. Uneori nu le regăsesc nici printre rânduri și atunci consider suferința mea justificată, căci… Cine, în literatură și în viață, a ajuns până la înțelepciunea acestor mătuși de a te trezi din utopia istorică la realitatea imediată prin forța de necontestat a unui sendviș?

Când recitești, cea mai frumoasă întâmplare este să dai peste continente ignorate în goana marilor descoperiri textuale. Am recitit aceste părți din Supraviețuirile uluindu‐mă de verbul „a sebastianiza”, care îmi scăpase. Radu Cosașu îl inventează cu privire la Mihail Sebastian al dumisale, pentru a descrie cum o situație din acel interbelic trece hârtia și prinde viață adevărată. În fața acestui verb am rămas vrăjit, vrăjit ca în minutul 32 din „Zboară cocorii”.

Supraviețuirile lui Radu Cosașu, așa cum explică și A. Matei încă din prefață, rezistă prin autenticitatea căutării adevărului absolut. A. Matei constată just că, în tinerețea proletară, Radu Cosașu și‐a dat viața pe o promisiune.

De șaizeci de ani, Radu Cosașu își ia viața înapoi și între granițele ei, în viața sa cu filme de cinema, cu hipodromuri și cu piane, cu iubite și cu genunchii lor, cu tramvaie și cu tovarășii de la cadre, în viața sa găsește acel adevăr absolut care nu poate fi decât complet relativ.

Încă tânăr fiind, aveam naivitatea de a crede că știu, fără greșeală, intimitățile stilului Cosașu. Mă înșelam, căci nu înțelesesem, până acum, în adânc, nici măcar dorința unui om de a afla în care dintre țările lumii se mai joacă bâza. Și mai ales – orb – nu văzusem această tehnică de magie textuală de a trece, fără intermedieri inutile, de la o femeie la următoarea femeie, într‐un suprarealism al
iubirii. Descoperirea acestei vrăji mă obsedează și cred că nu mă voi vindeca un deceniu de această obsesie.

Mai mult, imatur în metaforă, mai ales în cea obiectivă, nu dădusem totul acelor dimineți fictive ale lui Schubert, compozitorul mort la vârsta mea de acum, în toamna lui 1828,
dintr‐o boală lumească.

Pe de altă parte, cu gazetăria mă descurcasem ceva mai bine – cunoșteam, până la nuanță, semnificația durerii de a se tăia din tine, ba chiar din rațiunile ideologice pe care cenzura nu obosește să le invoce. Am navigat, așadar, printre ziarele lui Radu Cosașu cum aș fi făcut, solitar, pe oceanele fără de care nu se poate întreprinde înconjurul lumii.

Apoi, telefonic, în cea mai recentă duminică, i‐am dat dreptate lui Radu Cosașu când am aflat ce loc îi ocupă în ierarhia personală nuvela Pe vremea când nu mă gândeam la moarte. Dreptate i‐am dat și cu privire la finalul nuvelei Gamele. Și închizând apelul, m‐am gândit că, pentru un destin, vitrinier la Decorația mi‐ar fi fost de ajuns.

Decembrie 2014