Dismas avea un taburet pe care se așeza în clipele în care obosea. Se oprea din propovăduit cuvântul Domnului și cădea pe gânduri, iar cine l-ar fi privit atunci ar fi putut să vadă cum ochii lui deveneau goi, ca și cum ochii lui nu ar mai avut nimic de văzut.

Nimeni nu stătea însă să îl privească pe Dismas.

Beția dublinezilor era atât de departe de bețiile celuilalt timp.

Dismas știa că în viața oamenilor sunt așezate granițe – cea mai importantă graniță din istoria lui fusese când intrase Domnul Iisus pe ușa apartamentului lor și îi oprise mâna tatălui ridicată asupra mamei sale și băuse El din paharul tatălui.

Dismas mai știa că și uciderea Dictatorului a fost tot o asemenea graniță. Își putea aminti, chiar dacă printr-un fel de pâclă, șirurile de bărbați beți sprijinind garduri, bărbați grași, bolnavi de ciroză, oprindu-se să-și tragă sufletul pe alei, încă putea auzi respirația lor grea.

Dismas înțelesese că sunt atâtea motive pe lume pentru care oamenii se lasă în voia paharului, înțelesese chiar și că beția era o formă de rezistență, un protest la ideea de a fi fost aruncat în viață, în timpuri care erau cruci mereu prea grele pentru umerii oamenilor. Dismas știa că atunci beția izvora din ură, și poate că încă mai izvorăște pe undeva. Aici și acum însă, beția era o expresie a unui alt fel de evadări. Era o beție dulce și Dismas ar fi vrut să aibă măcar o dată curajul de a se îmbăta și a trece și el pe lângă un propovăduitor al Domnului fără să-l bage în seamă, dar mai știa și că el nu o să aibă niciodată curajul acesta.

Dismas avea tot timpul la el nu numai Noul Testament, ci și o muzicuță. Ar fi vrut să scoată muzicuța și să cânte versete biblice, dublinezii ar fi fost mai atenți, dar i se părea că e prea vulgar, că ia numele Domnului în deșert.

Ținea muzicuța în buzunar și doar când ajungea pe străzi foarte întunecate unde nu mai era nimeni, poate doar îngerul său păzitor, îndrăznea să cânte la ea, simțindu-se binecuvântat că este în viață și Domnul Nostru Iisus Hristos îl iubește atât de mult.

În toate zilele acelea, acolo, sub ploaie, învățase că oamenii nu te iartă niciodată dacă ești cu adevărat fericit și, ca să se poată îndura pe sine, te socotesc scrântit întru Hristos, drogat sau nebun și ar vrea să nu mai exiști, dar sunt prea lași ca să te sugrume cu mâna lor.