Marele Oraș ne aduna din toate colțurile țării și ne îmbrățișa, dându-ne iluzia că vom fi împreună pentru totdeauna, dar peste zilele acelea s-au așezat alte zile și apoi alte zile, e ca și cum s-ar fi coborât o rugină peste sângele nostru. Toți împărtășeam pe atunci aceleași vise și aveam aceleași amintiri, știam aceleași lucruri.

A fost un timp în care aveam chiar și o casă, numai a noastră, deși niciunul nu avea acte de proprietate.

Îmi e foarte greu să mă întorc în timpul acela, pentru că nostalgia nu are doar obiect, ea este un mecanism care ne schimbă chiar acum – încerc să redevin același, deși știu că nu voi mai fi niciodată cel de atunci, de când nu mă gândisem încă la moarte.

Și timpul prieteniei s-a sfârșit.

Casa noastră s-a destrămat: Vlad a intrat în avocatură și a început să câștige procese și cu ele bani tot mai mulți, care l-au purtat înspre case tot mai mari și mai scumpe, până a ajuns într-un cartier unde nici nu poți să intri. A început să poarte costume cabrate și mai face dragoste doar cu amantele sale, în pauza de prânz, în hoteluri închiriate cu ora. Ca să îi vorbesc trebuie să îmi fac programare la secretară. Și secretara îi e amantă, bineînțeles. Îmi vorbește pe un ton de profesionistă, de parcă eu nu știu ce le face Vlad femeilor pe care le fute, așa că nu mai sun decât o dată la trei luni, când îmi răspunde o altă secretară, la fel ca aceea dinainte.

Amândoi am iubit-o pe Alexandra și nu mai știu unde e Alexandra acum, dar unde ar fi putut să ajungă o fată cu pornirile ei, o urmam înnebuniți de iubire pretutindeni, ea își ținea curtea mereu deschisă și noi fuseserăm chemați ca să o adorăm. Era de ajuns să spună: asta vreau! și degetul ei se ridica spre un lucru sau spre un om, care nu mai avea scăpare. E nedrept să spunem că era o curvă, chiar dacă era, avea un fel de geniu moral care o absolvea de toate păcatele. Alexandra își folosea bufonii de curte ca să salveze lumea. Uite că lumea tot nu a fost salvată, dar ea sigur mai încearcă, poate prin Africa.

L-am revăzut pe Mihnea, poartă o butelie pe sub tricou, învârte niște afaceri marginale, care m-au plictisit întâmplător. Am vrut să îl opresc, dar nu am avut inimă. M-am prefăcut atent la toate tentativele lui de îmbogățire, care nu vor reuși, pentru că nu știe să fie ticălos până la capăt.

Am avut o idee îngrozitoare: ar fi trebuit să îmi omor toți prietenii când aveau doar douăzeci de ani, să nu trebuiască să îndur timpul care s-a adunat peste noi. Nu suport să îi văd acum, între alte vârste, mergând toți pe alte drumuri, cu casa noastră rămasă pentru totdeauna în urmă, un refugiu la care nu mai avem putere sau curaj să ne întoarcem.

Trec uneori pe strada Făinari să văd singurul loc în care am fost fericit, într-o zi am vrut să bat la ușă, să văd ce ar spune locatarii dacă i-aș implora să mă lase să dau o raită prin casă să văd sufrageria și dormitoarele și băile, pentru că, știți dumneavoastră, aici am fost fericit.

Am sunat la ușă și am fugit înainte să-mi răspundă cineva. Am spionat casa zile la rând, cred că acum locuiește acolo o pianistă bătrână și probabil un pic nebună. Ce-ar fi spus pianista dacă aș fi implorat-o cu adevărat?

Toată averea mea se rezumă astăzi la o bicicletă cu care cutreier doar cartierele mărginașe, unde viața a rămas grea și prezentul încă nu a sosit. E aceiași bicicletă cu care am venit din micul oraș de lângă pădure, urmând stelele care mi s-au arătat pe cer numai mie. Apoi stelele au dispărut – toate stelele dispar.

De cele mai multe ori, pur și simplu umblu pe jos prin întuneric pe străzi secundare, purtând în buzunarele nădragilor mici diamante pe care, când și când, le scot și le arunc spre felinarele stinse, pentru că îmi place lumina aceea de-o clipă, pentru că frumusețea nu poate fi decât astfel: o lumină de-o clipă de la un diamant aruncat de un vagabond înspre un felinar stins, pe o stradă secundară, în noaptea din oameni.

Eu am văzut întunericul.

Timpul acela, spuneam, timpul acela era nemărginit, eram ca pe o corabie care nu apucase să naufragieze. Beau treisprezece beri în fiecare zi, dorm până după prânz și nu mănânc mai nimic, sunt neîndoielnic un alcoolic care n-a mai scris nicio poezie de ani de zile, și chiar dacă aș mai fi scris – ce aș fi putut face și cu poezia?

Am continuat să văd lucruri, aud o voce care îmi spune când anume să întorc capul – la timp pentru a vedea ceva ce nimeni nu a mai văzut vreodată, strălucirea acelor clipe e orbitoare și nu pot să o prind în cuvinte, cuvintele îmi scapă, cuvintele sunt pești într-un năvod care a mucegăit și s-a rupt și e absurd să mai ies cu el în larg.

Flaviu și Marina au avut un copil înainte să fie pregătiți. Într-o vară am mers împreună la Marea Neagră, fetița lor era atât de mică și stătea între ei ca un hotar. Știam ce gândesc amândoi auzindu-i țipetele, Flaviu a luat-o în brațe și s-a jucat cu ea, ca și cum ar fi aruncat-o înspre soare, știu că își dorea ca ea să rămână departe de brațele lui, Marina ar fi aruncat-o în mare, tinerețea lor se încheiase atât de brutal și ei trebuiau să pară mulțumiți cu soarta oamenilor, nici ei nu puteau spune adevărul. Nimeni nu spune adevărul.

M-am ridicat și m-am plimbat pe plajă, am fumat patru țigări și le-am strâns mucurile într-o sticlă goală de bere, și atunci aveam mereu o sticlă goală de bere în mână.

Nu îmi e dor de nopțile în care ne îmbătam goi pe plajă, eram atât de beți, încât nu puteam nici măcar să mai facem dragoste, ne era de ajuns libertatea și iluzia că vom fi întotdeauna atât de vii.

Toată lumea mă întreabă cu ce mă ocup, ca și cum chiar ar trebui să mă ocup cu ceva, nimeni nu se mulțumește cu adevărul acesta: nu fac nimic. Sunt adevăruri care nu folosesc nimănui și am învățat-o destul de târziu.

Fiica lui Flaviu și a Marinei este o domnișoară deja și m-am simțit oribil când am simțit că îmi zvâcnește mădularul privind-o. La dracuʹ, o știu de când îi dădea maică-sa țâță și se gândea cum să o omoare fără să-și dea nimeni seama că o născuse. M-am scuzat și am plecat repede lăsându-i nedumeriți, cu cina aproape neatinsă. Mă simțeam ca în filmele americane de care obișnuiam să râdem împreună. Și iată-mă acum: un prieten dintr-o altă viață, un fel de unchi nedorit, un musafir pe care îl ții la masă pentru că a însemnat cândva ceva, dar astăzi nu mai înseamnă nimic.

Nimic.

Tudor s-a schimbat cel mai mult. Poartă un cioc alb, care-l îmbătrânește îngrozitor, doarme pe niște rogojini în casa lui concepută în stil japonez, a înnebunit cu stilul japonez, nici nu știu de unde își ia mâncarea japoneză, ascultă doar muzică japoneză și pereții lui sunt plini de simboluri japoneze care nu reușesc să mă atingă. Nu are în toată casa aia niciun disc cu Bob Dylan. Am încercat să îi povestesc un roman despre doi frați care pleacă împreună cu un vapor în America și devin amanți și… Nu mă auzea. Îl evit.

Dacă ar fi putut să fie altfel? Am ajuns și eu cândva la New York, eram singur și m-am dus în China Town fiindcă urma să găsesc ceva acolo. I-am privit bine pe toți chinezii, eram singurul om din New York care nu se grăbea nicăieri, dar chinezul care ar fi trebuit să-mi arate ce căutam nu mi s-a arătat. Sunt și așa vise, care rămân incomplete.

Nu m-am mai întors în micul oraș și nici nu am de gând, mi-a rămas doar bicicleta asta pe care au încercat de cinci ori să mi-o fure și de cinci ori i-am prins pe hoți și le-am cărat picioare în spinare de era să îi omor.

Nu, nu o să mă întorc, nu vreau să mor încă, deși nu vreau nici să văd ce urmează, nu vreau nici să renunț la băutură și la toate zilele astea care seamănă între ele ca și cum ar fi trase la indigo.

Dacă măcar aș putea să scriu despre toate acestea. Poate ar trebui să o implor pe pianista bătrână și nebună să mă lase totuși să locuiesc într-un colț din casa noastră.
Am primit o ofertă să scriu scenariul unui serial de televiziune. Asta era acum zece ani. Bineînțeles că i-am refuzat – televiziunea e un nesfârșit sac cu căcat. Ăla care a acceptat e acum milionar în dolari. Mă gândesc dacă e fericit cu viața lui de acum, mă gândesc, dar de fapt nici asta nu vreau să știu.

Camera se învârte, patul meu se învârte și el, sunt pe o planetă zburătoare, îmi apăs ochii, ca și cum vreau să evit un atac vascular cerebral, zilele sunt negre și nopțile sunt negre, când mă voi trezi voi pleca să caut un om care e fericit, vreau cu disperare să văd un om fericit, chiar dacă știu că nu voi găsi decât tineri care încă n-au cunoscut restul vieții.

Voi adormi și voi dormi până după prânz și voi deschide ochii și totul va fi în continuare aici.

Nicio poveste nu ar trebui scrisă pentru totdeauna, tot ce s-a făcut până acum este greșit, toți trebuie să avem puterea de a ne întoarce în timp sau măcar de a-l opri din când în când.

Vecina mea are un câine enorm pe care îl strigă Hugo sau Bruno, niciodată nu reușesc să țin minte lucrurile astea, îmi place să îi văd sânii enormi prin deschizătura cămășilor de zi, i-am botezat sânii Hugo și Bruno. Când aveam cinci ani mi s-a părut că văd de la noi din oraș până la Polul Nord – am văzut aurora boreală și am început să plâng și nu am putut să mărturisesc nimănui ce s-a întâmplat.

Văd sânii enormi prin deschizătura cămășilor de zi ale vecinei mele și ea se uită la mine cu mila cu care se cuvine să fie înconjurați bețivii lipsiți de speranțe.

Vecina mea se îndepărtează și Hugo sau Bruno parcă șchioapătă de un picior sau poate doar mi se pare, ar trebui să-i spun ceva? Nu îi spun nimic, o las să se îndepărteze, o siluetă fragilă lângă umbra unui câine enorm. Mă gândesc la bărbații cu care se culcă – sigur ține câinele într-o altă cameră, închis. Cine ar avea curaj să o încalece de față cu fiara asta?

Vecina mea pare să nu știe să-și miște curul când merge pe stradă. Poate că ar trebui să îi trimit într-o zi la ușă o prostituată care să o învețe să se fută. Poate că vecina mea este un copil născut din incest – cum sunt serile ei, este îngrozitor de singură? Sunt prea multe întrebări, dar adevărul e că nici răspunsurile la ele nu mă interesează prea tare și nu fac nimic, o las să se îndepărteze, cum îi lăsăm toți pe toți ceilalți să se îndepărteze până dincolo de orizont, unde nu-i mai putem ajunge.

Părintele Marcel visează vreodată?