Nea Nicky era cineva în oraș.

Se făcuse cunoscut prin tăria pumnului, stătuse optsprezece ani la pușcărie, în două reprize, prima dată șapte ani, a doua oară unsprezece ani, pentru două lecemeuri. Lovituri cauzatoare de moarte.

Nea Nicky zicea chiar așa: optișpe ani pentru două lecemeuri, fratele meu, adică am omorât doi proști.

I-a omorât cu pumnul. Doi pumni în gură, doi proști încasatori, că nu erau nici ei ușă de biserică, s-au bătut la discotecă, nu la bibliotecă, și așa și-a petrecut Nea Nicky anii ’70-’80.

Am ratat cea mai frumoasă parte a vieții, fratele meu, optișpe ani de pușcărie, ca domnul Corneliu Coposu, mai adăuga nea Nicky, care era pasionat de istorie. Nu uita să menționeze că a stat în celula în care a murit Maniu, la Sighet, și că a trecut și pe la Aiud, văzând practic tot infernul carceral românesc în comunism.

Nea Nicky nu preciza, dacă nu era neapărată nevoie, că a făcut pușcărie pentru crime, dacă erai naiv puteai crede că ai de-a face cu un Mandela de-al nostru.

Era chiar surprinzător de bine educat, era pasionat de istoria Imperiului Roman, fusese crescut de o familie de țigani, se căsătorise la rândul său cu o femeie din cartier și avuseseră împreună șapte copii.

Primii șase fuseseră băieți și nea Nicky luase asupra sa sarcina botezării lor. Toți aveau nume de împărați sau mari generali romani: Octavian, Tiberiu, Traian, Aurelian, Iulius și Cezar, care erau gemeni. Mezina familiei era o fată, botezată Luminița, fiindcă nea Nicky îi făcuse plăcerea femeii să o numească așa cum consideră ea.

La fată nu mă bag să zic eu cum să o cheme, asta e treaba nevestei, preciza nea Nicky, când cineva observa discrepanța dintre numele Luminiței și numele băieților.

Toți cei șase fii ai lui nea Nicky au ajuns, în viața lor, la pușcărie. La un moment dat avea copii la pușcărie pe toate continentele: Octavian căzuse tocmai în  Australia, Tiberiu era la pușcărie în Mexic, Traian era pe cameră în Japonia sau Coreea de Sud, relatările în această privință erau contradictorii și nu lămureau cazul, Aurelian fusese prins și încarcerat în Austria, Cezar era condamnat în Brazilia. Doar Iulius era acasă, fiind și cel mai nepriceput hoț de buzunare dintre toți frații. Nu-l luau la fapte, că avea și geană pe el, chipul său chema singur garda.

Fiii lui nea Nicky ajungeau des la pușcărie, dar nu stăteau așa mult, pentru că nu comiteau infracțiunile cu violență, mai mult furturi mărunte. Nea Nicky nu era mulțumit de ei, niciunul nu ținea de bani, la cât se putea strânge nu strânseseră. Se băgaseră repede în mașini puternice, abia Octavian dacă pusese deoparte două-trei apartamente în oraș, fiind mai înțelept financiar.

E frumos că, deși aveau aceste sublime nume latine, nimeni nu le zicea chiar așa. Octavian era Tăviță. Tiberiu era Tibișor sau Tirbușon. Traian era Nică, de la Trăienică. Aurelian era Aurică sau Copanu’, voiau să spună că e tratat ca un rege, stă ca în cocon, dar n-au găsit cuvântul potrivit în vocabular, Aurică era și cel mai inteligent, și cel mai viteaz, și cel mai iubit dintre frați și a fost și primul care a murit într-un accident rutier, era nevinovat, pasager, avea douăzeci și trei de ani, fusese prietenul meu. Cezar era Cezărică, Iulius era Iulică. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns Luminița decisese singură că ei o să i se spună Nely, cu y.

Era o familie complexă, bogată în fapte și întâmplări, câteodată chiar și în bani și obiecte. Eu o cunoscusem prin Aurică, pe care îl primisem în viață printr-un prieten comun, Toma, care îmi fusese coleg de liceu.

E o poveste și cu Toma. Când a împlinit nouăsprezece ani a dat o petrecere mare, la un local de pe bulevard, atât că pe la cinci dimineața a constatat că i s-a furat telefonul. Era începutul mileniului, telefonul era un Nokia, dar chiar și așa. Desigur, în local mulți suspecți, cam opt din zece cu asta se ocupau: furau din buzunare.

Nea Nicky, care patrona masa, a fost foarte dezamăgit că s-a întâmplat așa ceva chiar ziua lui Toma, prietenul nostru, nu e posibil, și a luat o decizie care ne-a uluit: toată lumea la pula goală, ca la pușcărie!

Am fost  toți percheziționați de nea Nicky personal și telefonul a fost găsit la ultimul suspect: Iulică, fratele cel neîndemânatic, și cel din urmă căutat.

Nea Nicky s-a întunecat, a turbat de furie și a decis pe loc să-i dea o lecție pe care să o țină minte. L-a dat afară în pula goală pe bulevard, se iviseră zorile, ba mai rău, mergeau babele la biserică, fiindcă se întâmpla să fie în Vinerea Mare. Și încă și mai rău, dăduse și zăpada mieilor. Și așa a alergat bietul Iulică pe bulevard în curul gol, cu bucile biciuite de zăpada mieilor, înjurându-și tatăl: Futu-te-n gură, tată, ce mi-ai făcut tu mie!

Dar și nea Nicky îl înjura la interior: Prost te-a făcut mă-ta aia, Iulică, dacă nu erai făcut deodată cu Cezărică ziceam că ești al altuia, aoleu, că prost te-a făcut mă-ta aia…

Nea Nicky făcuse box, avea nasul întins pe toată fața și rămăsese cu o dificultate în vorbire de când avusese mandibula ruptă și nu se vindecase ea chiar cum trebuie. Îmi era simpatic nea Nicky, cu tot cu lecemeurile date.

Dar nimeni nu putea să prevadă sfârșitul.

Mulți ani mai târziu, după ce Aurică a murit și eu am plecat din oraș, le-am pierdut urma fraților, doar Iulică rămăsese la colțul blocului și mai pungășea câte un copil care mergea la școală, îl pungășea pentru un sandwich.

Mă mai întâlneam uneori, rar, cu Tăviță, care îmi povestea ce țări merg și ce țări nu mai merg, în funcție de câți bani aveau oamenii în portofelele pe care le fura. Prin 2008, când economia noastră încă duduia, mi-a prezis criza financiară globală: Vine o nasoală, fratele meu, cade și Anglia până la iarnă!

Apoi a trecut pe carduri și până la urmă l-au prins în America și acolo a făcut pușcărie grea, apoi nu prea i-am mai întâlnit pe frați. Erau mai mult după gratii decât în libertate. Eram toți bătrâni, iar nea Nicky și mai mult.

Îmbătrânise în ziua morții lui Aurică douăzeci de ani și nu mai întinerise la loc. A vrut atunci să meargă să dea cu o grenadă în sediul poliției, că nu era mulțumit de cum mergea ancheta, dar până la urmă a reușit nevasta să-l răzgândească: Nicky, dacă dai cu grenada-n gabori, eu te las pe tine!

N-a mai dat, dar până la urmă nevasta tot l-a lăsat, el s-a îmbolnăvit de diabet, i-au tăiat laba piciorului drept, mergea în cărucior și se mutase de acasă cu un fost coleg de pușcărie, supranumit Ziua Măseluță, fiindcă obișnuia să le ofere colegilor de celulă sex oral pentru protecție. Acum nea Nicky și Zâna Măseluță erau oameni la optzeci de ani, nu se mai punea problema de alte alea.

Și ca să nu moară amândoi de foame în casă, Zâna Măseluță vindea la piață, vindea spanac. Nea Nicky îl supraveghea din căruciorul său cu rotile, bea coniac și fuma țigară Camel și din cel care fusese rămăsese o umbră de om. M-am cutremurat când l-am văzut și am vrut să nu mă recunoască, dar m-a recunoscut.

-Bă, bă, ia vino până la mine, tu nu ești de-al lu’ Toma?

-Eu sunt, nea Nicky.

-Te știu eu pe tine, ai fost prieten cu Aurică al meu.

-Așa e, nea Nicky.

-Bă, unde e ciocanul?!

-Ce ciocan, nea Nicky?

-Păi nu v-am învățat mă eu, și pe tine, și pe Toma, să nu plecați niciodată de acasă fără ciocan?! Ciocanul e cea mai bună armă albă! Te prinde garda, zici și tu că mergi să bați un cui și cu ciocanul în mână e greu, bă, să te doboare cineva. Îi dovedești. Îi împungi pe fraieri.

Și zicând așa, nea Nicky și scoase ditamai ciocanul pe care îl ținea la spate în căruciorul său.

-Ține, bă, minte, că eu nu o să mai fiu mult pe aici și n-are cine să vă mai învețe, nu pleca niciodată de acasă fără ciocan!

-Ai dreptate, nea Nicky.

-Bineînțeles, bă, că am dreptate, că am fost deștept la viața mea, optișpe ani de pușcărie, ca domnul Corneliu Coposu, știi că am stat în celula domnului Iuliu Maniu?!

-Știu.

-Știi un căcat, aia știi.

Și a mai ținut-o așa o vremea nea Nicky, amintindu-și de tinerețe și încercând să nu arate că îl doare trecerea timpului. Am vrut să-l întreb dacă nu i-a fost greu în viață să ducă greutatea celor doi morți și de unde și-a luat puterea, dar nu l-am mai întrebat.

-Bă, te știu eu pe tine, tu erai deștept, zi, mă, și mie ce a fost în capul lui Marcus Aurelius de l-a lăsat împărat pe fi-su’, Commodus?! Că știi că prostu’ ăsta a dat Roma de gard.

-Știu, nea Nicky.

-Știi un căcat, aia știi. Zi, mă, ce a fost în capul lui Marcus Aurelius? Știi să-mi zici?

-Păi cred că îl iubea, că era fi-su’,

-Și din atâta lucru tu strici Roma, mă? M-am lămurit și cu Marcus Aurelius.

N-am mai stat mult și ne-am despărțit. Era toamnă, dar nu ploua.

În primăvară am aflat că a murit și nu i-au fost alături decât Zâna Măseluță și Iulică. Fosta nevastă plecase pe Italia, la Luminița, care continua să-și spună Nely, ceilalți băieți erau căzuți pe cameră, care pe unde îl prinsese ghinionul și așa s-a dus nea Nicky, neștiut, fiindcă orașul își găsise alți răufăcători și nu se mai ținea cont de legea pumnului, care ea îl ridicase pe nea Nicky, căci era puternic în tinerețe, dobora doi voinici doar dacă se uita urât pe ei.

Am fost trist și am mers să-i aprind o lumânare, măcar că dăduse două lovituri cauzatoare de moarte, am vrut să merg și la mormântul său, dar nu știam unde e îngropat, auzisem că pe lângă stadionul Columbia, la cimitirul Bolovani, dar nu eram sigur și nu m-am dus la piață să văd dacă mai vinde Zâna Măseluță spanac, să-l întreb.

M-am dus în schimb la catedrală, am cumpărat o lumânare am aprins-o la adormiți și am lăsat chiar acolo, lângă lumina adormiților, și un ciocan pe care îl purtasem toată ziua cu mine prin oraș, vezi, nea Nicky, am ținut minte, zic să ai și matale pe lumea ailaltă, că nu știi peste cine dai pe acolo și nu știu dacă ți-au pus în groapă, am ținut minte, nu te-am uitat, nea Nicky.

Și apoi ca de nicăieri a început să-mi cadă o lacrimă și n-am făcut nimic să o opresc, fiindcă și Iisus pe păcătoși i-a iubit cel mai mult și eram totuși într-o catedrală, plângi, suflete al meu, plângi, nu te-am uitat, nea Nicky.