Nu mai știu cum au reușit să se strângă în acel loc cinci persoane.
Livia cumpărase salonul imediat după Revoluție. Fusese sportivă de performanță. Nu m-am lămurit niciodată dacă jucase handbal sau volei. Cert e că avea înălțimea potrivită, aproape un metru nouăzeci, și era tratată în toată regiunea ca un fenomen al naturii.
Eu eram bichonul ei, singurul mascul pentru care accepta să facă pedichiură. Și singurul pe care îl primea aproape goală în patul ei. Știa că va veni vremea când un uriaș va poposi pe aceste meleaguri și o va alege pe ea să îi fie iubită. Rareori călca strâmb. Și când o făcea, pleca la București, la Cluj sau într-un alt colț de lume. Niciodată în oraș.
Oraș mult spus. O mână de blocuri aruncate în mijlocul unui sat mare, alături de o piață și de un supermarket.
Livia făcea de toate. Tundea oameni și câini. Pentru anumiți clienți mergea și mai departe, făcându-le manichiura. Nu era vreo specialistă, doar dădea o formă și le ungea cu ojă roșie sau cu sidef.
Cel mai mult îi plăcea să vopsească. Ea însăși își schimba culoarea aproape săptămânal. Vopsea tot capul sau jumătate, câteva șuvițe sau vârfurile. Uneori doar perciunii.
Ținea lunea închis pentru public. Avea timp pentru ea și pentru clientele speciale. Eu aveam locul meu pe un dulăpior la intrarea în WC, de unde vedeam tot.
Primărița era prima în program. A întârziat cam mult. Dacă următoarea clientă venea la timp, Livia ar fi trebuit să lucreze la două scaune.
Ce avea în față? Un păr blond, lung și drept, platinat de mâna ei.
— Domnul primar a visat la o suedeză?
— Cred că da. S-a săturat de ABBA și acum vrea altceva.
Livia a vrut să îi răspundă imediat. Am văzut-o contemplându-i creștetul bălai.
— Știi că e săptămâna roșie. Îți place cum mi-am făcut șuvița asta?
— Nu sunt sigură că s-ar potrivi la mine.
— Ai văzut vreodată un câmp de grâu cu spicele coapte și maci la margine? Așa aș vrea să te fac eu. Te lași pe mâna mea?
— Mai poți să mă repari dacă nu iese bine?
— Ce e tuns, scurt rămâne. Eventual folosim extensii. Dar cu culoarea o putem rezolva ușor.
— OK, a răspuns primărița, îndoită.
— Mă lași să îți fac o poză pentru album?
— Vorbim la final.
Ușa s-a deschis larg. O femeie mărunțică, dar dezinvoltă, a intrat val-vârtej.
— Hello, fată!
Când a văzut că Livia nu e singură, a completat:
— Bună ziua, doamna primar.
— Bună, Iulia.
Iulia era videochatistă. Toată lumea știa cu ce se ocupa, dar nimeni nu o văzuse în acțiune. Trebuia să te legi cu VPN de America pentru a o urmări. I-a spus Liviei:
— Văd că te-ai făcut cu roșu. Dar eu nu am suficient păr pentru buclele tale.
— Găsesc eu ceva și pentru tine. Poate un burgundiu și părul vâlvoi.
— Da, cred că e destul de sexy. Seamănă cu cel al basarabencelor care vin sâmbăta la târg.
— Așa facem. Stai cuminte să încep la doamna primar.
Iulia m-a luat de pe dulap și a început să mă smotocească. M-a ținut la pieptul ei.
— M-am gândit la ceva. Mi-l dai o seară? Doar să stea pe canapea, lângă mine. Dă bine la cameră.
Livia era ocupată cu părul primăriței. Nu a tuns foarte mult, dar buclele care au rămas le-a mutat spre interior, ca să îi încadreze tenul alb. Le-a dat cu fixativ.
— Așteaptă să se usuce. După aceea le colorăm un pic.
S-a întors spre Iulia.
— Dă-i drumul cățelului. Pe tine te rezolv repede.
Turna culoarea și o împrăștia peste tot.
— Să îmi faci breton. Vreau să arăt ca Margareta Pâslaru.
— Așa vei fi.
A revenit la doamna primar. Era aproape gata. Avea vârful capului de un galben intens, iar fața îi era încadrată de bucle de un roșu pal. Îi venea bine. Ziceai că e o păpușă.
Și-a făcut o poză și i-a trimis-o soțului. A primit o înjurătură.
— I-a plăcut?
— Nu, l-am surprins. Cred că e mai bine să revenim la blond.
— În regulă. Să îmi dai și mie poza. Eu cred că e o capodoperă. Ești foarte frumoasă.
A scos din sertar un ruj închis la culoare și un creion de machiaj.
— Dă-ți cu asta. Și nu uita să îți faci alunița cu creionul.
Iulia s-a conformat. Tocmai se admira în oglindă.
Cineva a lovit cu putere în ușă. A intrat primarul.
— Cuib de curve. De ce te-ai dat pe mâna lor? Vreau nevastă, nu pațachină.
A smuls-o pe Iulia de pe scaun. Eu m-am pomenit cu un picior în spate. L-am auzit urlând în telefon:
— Băi, vice, trimite la coafor garda, sanepidul, pompierii. Să vină toți și să-l închidă!
S-a întors spre noi.
— Ieșiți afară acum, vreau să conserv locul crimei!
Eu și primărița ne-am conformat imediat, dar am rămas să privim curioși pe geam.
Livia s-a apropiat. El de-abia îi ajungea până la sâni. L-a luat de umeri. L-a așezat pe scaunul primăriței și i-a pus pelerina la gât. I-a trecut degetele prin păr. De câteva ori. Primarul a dat capul pe spate cu ochii închiși. Livia a înmuiat pensula în castronul cu burgundiu rămas de la Iulia. I-a vopsit șuvița care îi atârna pe frunte. Apoi l-a ridicat de pe scaun, l-a împins înspre holul de la baie și nu i-am mai văzut.