Toată viața noastră era pe Aleea Zorilor, dar asta nu însemna că trăiam tot timpul numai și numai pe Alee. Plecam. De obicei vara – plecam.

 

Orașul nostru era în pădure, dar la o oră de mers cu mașina răsăreau niște dealuri care se transformau, după încă o oră de mers cu mașina, în munți. Munții aceștia zgâriau cerul, iar cerul, la asfințit, sângera. Se vedea foarte frumos. Mergeam cu cortul.

Și nu mergeam doar noi, o singură familie. Câteva Dacii pline cu bărbați, femei și copii și corturi și hrană pentru două săptămâni.

De obicei noi mergeam cu familia subinginerului Oiță. Subinginerul era un spectacol, era un foc de artificii, putea să repare electrocasnice doar gândindu-se la ele.

 

Când le pătrundea în măruntaie parcă exersa un ritual magic. Copiii erau fermecați de personalitatea sa, de basca sa mereu căzându-i spre ceafă. Îi plăcea să lucreze în maieu, chiar și iarna și niciodată nu îi lipsea o țigară din colțul gurii. Fuma, repara și vorbea, vorbea, vorbea Oiță.

Iar ceea ce spunea era de fiecare dată uimitor. El era omul care ne aducea știrile de peste mări și oceane, el era cel care ne-o spunea pe ultima, iar ultima era tot timpul uluitoare. Ne lăsa cu gurile căscate și el vorbea, vorbea, vorbea înainte.

 

Iar această poftă de viață era curmată brutal când pe Alee se auzea venind ca un trăsnet vocea doamnei Oiță: Oiță, Oiță, Oiță, unde îmi ești, Oiță? Hai acasă, că se răcește mămăliga!

Ani de zile am crezut că subinginerul Oiță mânca doar mămăligă, dar probabil că nu era adevărat, căci avea el și o burtă care era foarte populară în țara noastră. “Băi, nene, bărbatul fără burtică nu e bărbat, e altceva!”, spunea domnul Negrea, de la ultimul etaj, din apropierea cerului. Toți îi împărtășeau punctul de vedere.

 

Domnul Negrea nu avea autoturism proprietate personală, așa că ori de câte ori plecam cu cortul, venea cu noi. Era un bărbat minion și elegant, cu o coafură ca vedetelor americane de cinema din anii 1970. Îl însoțea soția. Soțiile obișnuiau să arate asemănător. Purtau aceleași haine. Se tundeau la fel. Erau ca o armată de chinezoaice, așa spunea tot domnul Negrea. Aveau însă personalități diferite. Doamna Negrea era liniștită, ca un lac, îi lipsea tonul doamnei Oiță, care era probabil singurul om născut vreodată pe planeta pământ care l-ar fi putut domina pe subinginer.

 

Și plecam. Mereu în luna august, în prima sa jumătate, cât toamna era încă departe și soarele avea încă putere. În anul acela a venit și familia Dede.

Acest Dede, care era bulgar la origine, dede însemând bunic, unchiaș, cam așa ceva, avea trei fete frumoase. Era mai în vârstă Dede și nici soția nu semăna celorlalte soții. Și ea era frumoasă. Cineva între strămoșii ei fusese țigan, cântase la nunți, avea vioară sau acordeon și poate, cu secole în urmă, chiar belciug în nas. Doamna Dede nu era însă rănită de acest trecut. Se purta mândră, picioarele ei erau lungi și avea părul lung și strălucitor. Și la fel erau și fetele ei, dintre care cea mijlocie îmi era colegă de clasă. Fetele Dede: Marilena, Luciana și Luminița.

Subinginerul Oiță cu soția aveau un băiat și o fată, noi le spuneam Oiță cel mic și Oița cea mică, deși aveau și ei nume de oameni: Bogdan și Sabrina. Iar familia Negrea doi băieți care erau deja mari, plecați la Liceul Militar, care avea datoria să îi facă oameni.

Și mai era și familia Vulturu. Vulturu, așa cum îi spunea și numele, era semeț. Un bărbat foarte înalt, purta la fel ca domnul Dede, o mustață de locotenent sau chiar de colonel într-unul dintre războaiele vechi, poate chiar în cel de independență. Era avocat și avea o prestanță chiar și când se ducea în pădure să se ușureze. Vulturii nu aveau copii, iar doamna Vulturu practica nobila meserie de contabilă.

Toți aveau corturi mari și foarte frumoase, cu un fel de terasă. Ajungeam la Muntele Roșu, iar două sau poate chiar trei zile eram fericit. Se schimba decorul. Mereu mi-au plăcut schimbările de decor. Mă săturam însă repede să mă spăl în râu și să mă deșert printre conifere.

Și mai era cu noi în anul acela și cel mai bun prieten al meu, Dănuț. Ni-l dăduseră ai lui în grijă, ca să am cu cine să joc fotbal, Oiță cel mic fiind deja mare și cu alte preocupări. Domnul Dede ne-a făcut un arc și o vreme am vânat iepuri, fără să prindem niciunul. Altădată, tot domnul Dede, care suferea că avea doar fete, ne-a făcut undițe și am fost toți la pescuit, toți băieții și toți bărbații, mai puțin subinginerul Oiță.
Acesta iubea natura, dar nu voia să facă nici măcar cel mai mic efort. Voia să stea pe un scăunel de voaiaj, să supravegheze butelia de voaiaj, să se ocupe să meargă televizorul sport, de voaiaj, să pună muzică la casetofon. Dădea adevărate discoteci în aer liber, la care veneau zeci de oameni. Ieșeau din zecile lor de Dacii, toate la fel, cu soțiile lor, toate la fel, și veneau la subinginerul Oiță, care le punea muzică frumoasă, precum Creedence Clearwater Revival. În plus, le povestea ce mai e prin lume. Nimeni nu știa de unde își lua subinginerul informațiile, e posibil să fi ascultat pe ascuns posturi de radio pe care doar el le cunoștea.

Subinginerul nu mergea la vânătoare, nu mergea la pescuit, avea o replică scurtă și definitivă:

• Eu nu sunt omul peșterii.

 

Chiar și ultimul episod din serialul “Dallas” l-am văzut cu toții din valea aceea la televizorul sport al familiei Oiță. Subinginerul ținea cu J.R., toate soțiile cu Bobby, iar nouă ne plăcea mai mult de Ray și de Pamela și chiar de Lucy. Cu papagalul de Cliff nu ținea nimeni. Tuturor le era milă de săraca Sue Ellen, mai puțin subinginerului Oiță, care zicea că așa îi trebuie, dacă e bețivă și proastă.

Iar Muntele Roșu nu era chiar un munte și nu era nici roșu. Era mai degrabă o vale.

• O căldare, te caci în ea, o descria subinginerul Oiță, care avea replica grea.
• Te caci, bă, dar e frumos, îi răspundea domnul Negrea.
• Nu zic nu, te caci, în ea și e frumos, râdea subinginerul Oiță, care nu avea grijă la vocabular, spre disperarea doamnei Oiță, care voia o altă educație pentru noi, copiii.

 

Din când în când, oamenii aceștia uitau că trecuse revoluția, că-l împușcaseră unii pe dictator, precum și pe soția lui, dictatoarea, și își spuneau unul altuia tovarășe:

• Tovarășu’ subinginer Oiță, permiteți să încing grătarul?
• Sigur că da, tovarășe Vulturu. Tovarășul Negrea pe unde umblă? Iar se fofilează când e vorba de muncă?

Și adevărul e că tovarășul Negrea se cam fofila și la fel făcea și tatăl meu, tovarășul profesor. Și nici subinginerul Oiță nu contribuia cu nimic altceva decât cu voia bună. Toată munca o făceau tovarășii Dede și Vulturu și soțiile, îndeosebi mama. Și tovarășa Vulturu era foarte harnică și nu îi tăcea deloc gura, mereu avea ceva de adăugat la cele spuse anterior și de abia aștepta să aibă trei gineri de cicălit:

• Să vezi ce stau eu cu gura pe nemernici!

 

Era o atmosferă destul de frumoasă, ca și cum am fi ieșit în afara timpului. La pescuit am prins cred un păstrăv. A fost primul și ultimul pește pe care l-am prins în viața mea, iar domnul Dede l-a pus pe grătar. Am refuzat să-l mănânc. În general, nu-mi plăcea să mănânc, iar subinginerul Oiță mă poreclise, pe bună dreptate, Axion – inamicul grăsimii. Căci ei mâncau mai ales mâncăruri grele, pline de grăsime.

Așa ne treceau zilele, noaptea ne uitam la stele și subinginerul Oiță ne încânta cu harul povestiri.

 

În cort se făcea frig, așa că preferam să stăm la foc până târziu. Mie mi-ar fi plăcut să stăm toată noaptea afară, fiindcă, de ce să vă mint, o cam agream pe Luciana, fata mijlocie a domnului Dede, colega mea de clasă și cea care părea să îi semene cel mai mult doamnei Dede, țiganca. Avea ochii strălucitori Luciana, ochii ei anunțau o viață plină de păcate.

Într-o dimineață, de nicăieri, au venit japonezii.

• Oiță, scoală, bă, că ne-au atacat chinezii!, a zis domnul Negrea.
• Ce chinezi, mă, nebunule, a zis Oiță, făcând ochi și ieșind din cortul său mare și portocaliu.
• Uite, colo, chinezii!, i-a arătat Negrea.
• Căcat!, s-a minunat Oiță.

 

Erau mai mulți tineri, probabil liceeni, care mergeau în sus și în jos și strângeau gunoaiele pe care le aruncasem noi, românii.

• Vezi că ești prost, tovarășu’ Negrea, ăștia nu-s chinezi, nu vezi că nu sunt chiar mici, mici? Chinezii sunt mai mici. Ăștia sigur sunt japonezi!, a decretat Oiță.
• Tot un drac, a replicat Negrea.

 

Bărbații și-au tras niște scăunele și s-au așezat pe ele, soțiile și-au tras niște scăunele și s-au așezat pe ele lângă ei, noi, copiii, ne-am tras niște scăunele și ne-am așezat pe ele lângă părinții noștri. Ne uitam cum strâng japonezii gunoaie.

 

• Proști sunt bă, japonezii ăștia, a zis domnul Negrea.
• Confirm, a zis subinginerul Oiță.
• Adică de ce, Oiță, de ce sunt proști, a zis doamna Oiță.
• Păi, să ne strângă nouă în urmă?, a zis subinginerul.
• Lasă, să ne strângă, dacă suntem animale, a zis domnul Dede.

Și au continuat ei așa o vreme, în timp ce japonezii au ajuns chiar în dreptul nostru.

• Hello, hello, a zis domnul Vulturu.

 

Japonezii au făcut o plecăciune și, din semne, ne-au rugat să ne ridicăm un pic picioarele, să strângă mai bine în dreptul nostru.

 

Subinginerul Oiță a zis:

• Nu! Aici strângem noi, băi, japonezilor. Voi mergeți la alții, dacă vreți să strângeți. Nu ne luați voi gunoaiele noastre!

Și le-a indicat să se ducă la deal. Și japonezii s-au dus.

• Ia uite ai dreacu’ japonezii, să ne ia nouă gunoaiele, a zis și tata.
• De, domn profesor, japonezi, a zis Oiță cel mic, căruia tata îi fusese diriginte, iar acum se pregătea să intre în clasa a noua.
• Ia, gata, mă, stăm tot concediul legal de odihnă după japonezi?!, a zis domnul Dede. Hai în treaba noastră!

 

Și s-a dus fiecare unde avea treabă, doar subinginerul Oiță a rămas pe scăunel, să fumeze țigară, să asculte UB 40 – Red, red wine – și să mai râdă de japonezi, că prea erau proști.

Adevărul e că beau mult bărbații, iar uneori chiar și soțiile îndrăzneau câte un păhărel.

De fapt, domnii beau toată ziua, cu excepția orelor când pregăteau masa sau făceau drumeții ușoare pe Muntele Roșu, care numai munte nu era, după cum știm deja. Sau când mergeau la râu. Sau când mai făceau ceea ce trebuia să facă fiecare singur.

Da, da, chiar erau momente când rămânea subinginerul Oiță de capul lui, căci nu-l prindeai în excursie. Probabil atunci prindea posturile străine cu știri inedite, nu vom afla niciodată.

 

Treaba noastră în ziua aceea era cunoscută. Aveam să le urmărim pe fete, fetele Dede și pe Oița cea mică. Trăsesem cu urechea și aflasem că se vor duce să facă o baie dincolo de râul nostru, cale de o jumătate de oră de mers.

• Mergeți, fetelor, dar cu grijă, că poate mai sunt fiare prin pădure, le dăduse binecuvântare doamna Oiță.

Nu erau fiare în pădure. Cel puțin nu altele în afară de noi. Ne-am prefăcut că o luăm pe alt drum, apoi ne-am ascuns după copaci, apoi ne-am urcat în copaci. Eu, Oiță cel mic, Dănuț.

 

Și atunci am văzut noi, eu și Dănuț, pentru prima dată țâțe de fată, ba chiar fata cea mare a lui Dede a rămas complet goală, fascinându-ne cu smocul de păr negru ce îi răsărea în dreptul acela. Oița cea mică avea deja sâni în toată puterea cuvântului, Dedele mijlocie și mică mai puțin. Dar erau obraznici sânii lor. Ne încântau.

 

Oiță cel mare ne-a tot îndemnat să nu ne mai uităm la soră-sa, dar parcă mai ținea cineva cont de ce avea el de zis.

 

Și ne-am uitat noi ce ne-am uitat, ne-am frecat noi ce ne-am frecat de crengile acelui molid, că până la urmă s-a rupt cu noi și am căzut toți trei, claie peste grămadă. Din fericire, fetele n-au reacționat la tărăboiul nostru, căci eram destul de departe, dar chiar și așa am văzut bine și n-am mai uitat niciodată.

 

Ne-am întors în tabăra noastră, înfrânți și fericiți și cu bucile vinete. În acea seară, domnul Oiță iar a dat discotesă și, la cererea noastră și a pus și bluesuri.

 

Am îndrăznit să o invit la dans pe Luciana Dede de la noi, de la a cincea B. Și am dansat cu Luciana Dede până au răsărit stelele și am ajuns foarte aproape de paradis.

 

După dans, doamna Dede a ridicat un deget și mi-a zis:

• Să nu dea dracu’ să mi-o iei, că te toc mărunt, mărunt de la prima oră a dimineții.

 

Și eu știam cum toacă doamna Dede, căci o văzusem de atâtea ori pregătind cina. I-am întors un zâmbet prefăcut și i-am zis adevărul:

• Haideți, doamna Dede, și dumneavoastră acuma…

Luciana mi-a șoptit la ureche:

• Știm că ați fost în pădure și ne-ați văzut.

 

Am înlemnit.

• Și o să ne mai vedeți, o să ne mai vedeți…

A râs Luciana și seara se făcea noapte și domnul Dede aprinsese focul și subinginerul Oiță era ciupit bine de la băutură:

• Bă, dar pe ultima v-am spus-o?…

 

Dar nici n-a mai apucat să ne-o spună, că doamna Oiță a încheiat totul cu aceeași vorbă, care era nelipsită, ca aminul din rugăciuni:

 

• Oiță, Oiță, spui tu ce spui, dar vezi că ai cam exagerat cu paharul și ți se răcește mămăliga.

 

În zare se vedeau munții, nu ne murise nimeni, începea viața și cred că eram fericiți.