Din noaptea aia, ca de altfel din vremea aceea, sigur e doar că voiam, voiam cu disperare, să fim tineri.

Voiam să fim tineri, să mergem să bem, să ignorăm lumea oamenilor deja mari și proști, poate să și futem, dacă pică o moldoveancă – și mai bine. Dacă pică însăși Tania – mulțumim, Doamne. Eu asta voiam.

Și Samuel voia același lucru. Era duminică seara, lunea era ziua noastră liberă, nici măcar nu trebuia să mergem la ziar. Lunea era singura noastră zi liberă, de altfel. Aveam planuri mari.

Pe vremea aceea, Samuel îmi era un fel de prieten sau măcar îmi ținea companie. Eram mai toată ziua împreună. Și noaptea tot împreună eram. Ne întâlnisem la facultate, studiam relații internaționale și în anul I mi-a atras atenția cu fața sa de ogar, cu fața sa de Kramer din Seinfeld. Era un tip taciturn, uscat și comic. Ar fi putut să fie actor. Nu era.

La școală, era printre cei mai slabi. Dar asta nu însemna nimic. Era dintr-o familie de romi pocăiți, dar nu se ținea de pocăială și nici nu făcea caz de etnia sa. Avea ceva întunecat și artistic și oricum nu voiam decât să fim tineri.

Când am intrat la gazetă, a fost primul meu chemat. Mă simțeam Hristos și era sfântul apostol Andrei sau cam așa ceva. Sau poate doar voiam să fim tineri, am mai zis asta?

Îi ziceam Sami și ne simțeam îndeajuns de bine unul cu celălalt, chiar dacă el tăcea mult și eu mai umpleam din tăcerile acelea cu toate prostiile care îmi treceau prin cap.

 

Tania fusese colega noastră de facultate și ea. Era blondă și frumoasă și singurele relații internaționale care o interesau erau cu niște turci cu bani.

 

Unul dintre ei îi pusese și silicoane. Ni le arătase. Fuseseră primii sâni anvelopați pe care îi văzuserăm vreodată. Ne plăcuseră în mod deosebit. Ne plăcea Tania. Ne plăcea nonșalanța ei.

 

Ne plăcea că nu ne lua în serios, eram așa, ca niște prieteni mai libertini, iar la o adică poate într-o zi o să mergem și dincolo de granița prieteniei, cam așa stătea treaba cu noi și cu Tania.

Era fată bună Tania, păcat că se futea cu tot felul de gherțoi cu bani, care profitau de tinerețea ei. Nu întâlnisem până atunci niciun om cu bani care să nu fie o jigodie. Nici după aceea n-am întâlnit.

Era șase decembrie, ziua de naștere a Taniei, am fost la Carrefour la Unirii și i-am luat bomboane, am luat șampanie, am mers cu Samuel, cu Dacia lui roșie, care era pe jumătate dezmembrată, pe jumătate zbura, de parcă era un cal înaripat din basme.

 

Sami a fost prevăzător și a cumpărat și niște prezervative în caz că pică, totuși, vreo basarabeancă. Tot el cumpărase și flori. Erau superbe. Trandafiri albi, preferații Taniei, normal.

Tania avea mereu multe prietene în apartamentul ei cu trei camere de pe bulevardul Unirii. Nu știam exact cu cine locuia și bănuiam oricum că toate practică, într-o formă sau alta, prostituția. Și nu pentru că erau tinere, frumoase și basarabence.

 

Aveam noi suficiente motive să credem așa. O duceau prea bine cu banii, îi făceau prea ușor și îi spărgeau pe toate prostiile. Dar nu știam cine va fi la Tania: Svetlana, Natașa, Liuba, Olea, Tatiana? Noi am fi vrut, bineînțeles, să fie toate.

 

Și până la urmă Dumnezeu ne-a ascultat ruga, dar asta s-a întâmplat mai târziu.

Și mai voiam noi să nu se arate pe acolo vreun prost, că gravitau destui în jurul Taniei. Împlinea douăzeci și cinci de ani, deja. Și noi o îndrăgeam în mod deosebit de când împlinise nouăsprezece. Anul I de facultate. Nici nu era Băsescu președinte.

Sentimentele noastre față de sora noastră din Basarabia nu erau doar fraterne. Nu ne-ar fi deranjat să ne unim destinele, să trecem dincolo de podul cu flori.

 

Faptul că voiam același lucru, eu și Samuel, ne mai încurcase și cu alte ocazii, dar cumva nu ajunsesem să ne certăm din atâta lucru. Fie ca acela mai bun să învingă. Uneori câștiga el și cucerea o femeie-cetate, alteori câștigam eu. De cel mai multe ori nu câștiga nimeni.

Samuel mergea ghebos, iar Tania îi reproșase. Era de părere că ar fi fost, așa uscat cum era, un băiat chiar drăguț, dacă n-ar fi fost atât de ghebos.

Eu nu-l găseam drăguț. Mie doar îmi plăcea fața lui, mă făcea să râd și îmi era de ajuns asta. Îmi plăcea că era tăcut și nu vorbea când n-avea nimic de zis. Știa mai bine ca mine orașul, asculta muzică mai bună, citea cărți mai proaste și îl trăgea ața tot la tinerețe.

Și noi aveam tot douăzeci și cinci de ani și nicio intenție să ne așezăm pe la casele noastre, în caz că am fi avut.

Ne-am îmbrăcat frumos, aveam și cămăși. Sami și-a îndreptat spinarea:

• Cum e, Poetule, sunt prezentabil?
• Ești dat dracu’, Sami.

Tania ne-a întâmpinat într-un neglijeu tulburător, a luat florile și bomboanele și șampania, ne-a dat fiecăruia câte un sărut pe obraz și ne-a mușcat un pic loburile urechilor, cât să ne ațâțe, de parcă nu eram deja mișcați de nonșalanța ei.

• Voi repede ați ajuns!, a zis.

 

Vorbea încă moldoveneasca ei adorabilă. Și chiar așa era. Veniserăm primii – și nu din întâmplare. Ne grăbeam să vedem ce ne rezervă viitorul, ce basarabeancă ni se va arăta la ceas de seară și să ne pregătim strategia de atac.

 

În caz de ceva, eu aveam garsoniera din Tei, iar Sami avea un apartament pe la Dristor în care nu stătea nimeni. Iar apartamentul Taniei era generos și la o adică…

 

Ne făceam și noi vise, marile speranțe, așa era pe atunci. Nu ne preocupa cu adevărat geopolitica, nici gazeta noastră nu ne preocupa. În schimb starea sufletească a Taniei și prietenelor sale era deosebit de importantă. În caz că pica totuși ceva.

– Fetele?, am apucat să întreb.
– Fetele se pregătesc, a râs Tania. Dar eu bună nu mai sunt?!

Și iar ne-a dat câte un sărut pe obraz, în treacăt. Ne-a invitat pe balcon, să admirăm priveliștea. O mai admirasem și altădată.

 

Sami a scos un pachet de Pall Mall mic, de zece țigarete. Și-a aprins una, mi-a dat una, a luat și Tania una și a zis fix ce știam că va zice:

 

• De aici se vede mai bine decât de pe Inter!

Era pasionat de filmul artistic “Filantropica”. Nae Caranfil era idolul său.

Tania n-a zis nimic, a fumat cu degetele ei lungi, unghiile ei străluceau în întuneric. Sami a tăcut și el, nici eu n-aveam chef să spulber tăcerea. Era decembrie și era deja întuneric, era și destul de frig și până la urmă Tania a vorbit:

 

• Vă dați seama că am ajuns la douăzeci și cinci de ani?

Ne dădeam seama. Dar ne dădeam seama și că nu de răspunsul nostru avea Tania nevoie. Vorbea ca pentru sine.

Și-a stins țigara și din restul apartamentului au început să curgă fetele. Erau gătite, ca de nuntă. Erau grozave. M-am decis pe loc să îmi încerc norocul cu Liuba.

 

Am văzut în ochii lui Samuel că Svetlana va fi cea pe care o va ataca. Dar, la o adică, nu va spune nu nici Tatianei, căreia îi spunea Tati și care, la drept vorbind, chiar i se potrivea.

Ne-am bucurat unii de compania altora, cum se face în asemenea momente, am ascultat muzică rusească la laptopul Taniei, am învățat ce înseamnă vorba pamaghinia, înseamnă ajută-mă. Era dintr-un șlagăr al unei formații care cred că se numea sau se numește încă Tokyo.

Am spus verzi și uscate încercând să câștig simpatia fetelor. Tania era melancolică. Am dansat cu Tania.

Am fost rugat să fac moonwalk-ul, moonwalk-ul meu era renumit în tot orașul, l-am făcut. Sami care știa muzică bună ne-a pus Between the cheats de la Amy Winehouse, și aproape că trăsesem un loz norocos, începusem să o sărut pe Liuba, când s-a întâmplat nenorocirea. A sunat soneria și de dincolo de ușă s-a ivit un cap de moldovean.

• Șie e aiși, uăi?, a zis capul, în loc de introducere.
• Eu sunt Buzu Vasile, a zis tot capul, salutându-ne întâi pe noi.

Apoi a luat fetele pe rând în brațe, apoi a început un obicei estic, și anume toast-uri nesfârșite în cinstea sărbătoritei. Toată lumea a ținut un discurs lung și ridicol despre cât de minunată era Tania.

 

Nouă nu ne-a mai venit rândul, că s-a terminat șampania și atunci Buzu Vasile a schițat un zâmbet demonic, un zâmbet chiar i-a traversat toată fața, ca o lamă de cuțit, nu bag în ele pentru vreun efect artistic, așa a fost, a scos din costumul său de nuntaș de provincie o sticluță și a zis atât:

• De la fabrică!

 

Era o sticlă fără etichetă, nu știam ce bătură misterioasă e înăuntru. Dar Buzu Vasile a îndemnat-o pe Tania să aducă niște păhăruțe mici, ca țoiurile pentru țuică, să ciocnim toți un păhăruț, că e păcat, că până la urmă de câte ori face și Tania douăzeci și cinci de ani?!

• Ce e?, am întrebat.
• De la fabrică, m-a lămurit buștean Buzu Vasile.

Se terminase muzica bună, youtube-ul cânta în legea lui, ajunsese la Chris de Burgh, Lady in Red. Se potrivea, cumva, neglijeul Taniei fiind roșu. De când intrasem pe ușă, nu coborâsem steagul. Mă simțeam Titus Steel, așa. Și Sami – la fel. La amândoi se cam vedea.

Și am băut. Întâi fetele și apoi și noi. Un păhăruț și gata. Nu știu când s-a lăsat cu totul noaptea.

Suferisem deja mai multe intervenții chirurgicale sub anestezie totală. Un anestezist îți făcea o injecție, închideai ochii și nu mai simțeai nimic.

Când te trezeai, parcă erai, sau chiar erai, paralizat. Am închis ochii și m-am prăbușit în patul mare al Taniei, care era enorm, cu adevărat enorm, pat pe care gazda noastră îl ținea chiar în sufragerie, fără să se rușineze de amănunt.

 

Ne-am prăbușit toți unul după altul în somnul cel dulce. Domino.

 

Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost râsul lui Buzu Vasile, era un râs de clovn psihopat, râsul acela înspăimântător și cuvintele:

• Nu tie tieme, uăi, e de la fabrică. E de la fabrică!

 

Când m-am trezit, și eu, și Samuel eram goi de la brâu în sus, fetele erau toate în chiloți și aveau sutienele răvășite, iar Tania trona întru totul goală între noi, răstignită ca Hristos. În mod curios, steagul meu se înclinase și nu se mai ridica.

Iar patul ei chiar era imens, nu e de mirare că încăpeau în el atâția oameni. Noi doi și cele șase fete. Buzu Vasile nu mai era, însă, nicăieri. Și nici sticla aceea blestemată.

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, îmi simțeam corpul ca bătut ca un baros. Nu fusesem niciodată bătut cu barosul, dar îmi imaginam că așa trebuie să doară.

 

Am renunțat. M-am prăbușit pe spate și am încercat să râd și să spun la fel ca Buzu Vasile:

 

• E de la fabrică…

Dar aveam limba umflată și nu puteam vorbi. Doar îmi închipuiam că râd. M-am uitat afară și era zi, dar stătea să se întunece iar. S-a făcut luni și urmează marți, mi-am zis în gând.

Ceilalți dormeau toți cu gurile deschise și pe mine mă dureau îngrozitor până și bucile, așa că am adormit la loc, încercând să zic gândul cu voce tare:

• Urmează marți…