Vreau să vă mai spun ceva:  la noi, pe Aleea Zorilor, trăiau pe atunci câteva sute de copii.

Aleea se deschidea într-un dreptunghi străjuit de blocuri pitice, din care coborau, la nesfârșit, unul după altul, după altul, întâmplări irevocabile din vremea decretului anti-avort. Noi, copiii condamnați la viață de Dictator. Purtam toți cheia de gât și nu ne interesa cum ajunseserăm în povestea aceasta.

Vara începea ca o promisiune: vom fi toți împreună, vom juca fotbal (băieții), respectiv șotron (fetele și un băiat-fată, Mimi de la Scara Unu) cât va fi soarele pe cer, iar soarele va ști că noi suntem în vacanță și va întârzia pe cer.

Promisiunea era repede spulberată de realitate, cum se întâmplă cu promisiunile pretutindeni, de când lumea.

Unul după altul, frații mei, copiii cu cheia de gât, erau trimiși în satele bunicilor, unde aveau să mănânce sănătos și să bea lapte în fiecare dimineață și să crească zece centimetri într-o vară curioasă, ascultând chemarea cerului.

În iulie, deja, pe Alee rămâneam câteva suflete rătăcite – copiii fără țară.

Eu domneam atunci peste dreptunghiul nostru gol și peste noi cobora tristețea celui alungat dintr-un paradis posibil.

Apoi plecam și noi la băi, la Olănești, în cele mai lungi și mai groaznice optsprezece zile din câte au fost lăsate omului să îndure pe pământ.

Cu toate acestea, fiecare început de vară ne găsea tot la începutul visului. În niciun an nu am încetat să credem că vom rămâne împreună pentru totdeauna. Cred că pe atunci am înțeles, de fapt, că oamenii trăiesc mai mult în imaginar.

Tații copiilor cu cheia de gât erau de obicei beți și mamele le erau toate triste, mai puțin cele vesele ca niște curci.

Dictatorul fusese ucis, gata!, murise!, dar noi trebuia să trăim în continuare, uzina mecanică își alunga muncitorii, sirena începea să sune tot mai rar, apoi n-a mai sunat deloc.

Și așa am crescut adolescenți.

De-acum, vara avea gustul de smoală dulce și cafea și ciocolată al lichiorului Tanita. Am început să ascultăm de domnul nostru Tupac Amaru Shakur și să fumăm țigări Winchester, iar plăvanii de la a opta se masturbau prin băile școlii generale, răsfoind minunatele hebdomadare Galleria.

Într-o altă vară, plăvanii de a opta au furat chioșcul de ziare din fața uzinei mecanice. L-au furat noaptea, la adăpostul întunericului. Da, au furat chioșcul de ziare cu totul și l-au dus în cârca lor până în pădure, unde l-au mai vandalizat încă o dată, sustrăgând toată revistele Galleria, precum și alte publicații pornografice și și-au făcut laba în pădure până în zori, în cel mai decadent paradis. Noaptea aceea a fost o graniță, noaptea aceea a fost o revoluție – atunci le-au căzut aripile de îngeri.

Copiii cu cheia de gât nu mai voiau să se ducă în satele bunicilor și să își facă nevoile prin curțile grădinilor, ei se luptau să rămână pe Alee, acasă.

Aleea noastră era un ghetou al tranziției în care nu mai era nevoie de proletari. Așa era, și ce dacă era așa?

Pentru noi, Aleea era tot ce aveam, noi eram săraci, fără să știm cât suntem de săraci, fiindcă noi eram foarte bogați sufletește, noi nu aveam decât prietenia dintre noi și ploile care nu se opreau niciodată.

Peste orașul nostru domnea un Dumnezeu nebun, născut toamna.

Apoi, am plecat și eu de pe Alee și de atunci n-am mai avut niciodată acasă. Am rămas să cutreier orașul și mai târziu Marele Oraș și apoi tot pământul, fără să mai ajung vreodată undeva, bineînțeles.

În vara acelui an s-a auzit vorbă că vor închide cinematograful Luceafărul.

Moartea cinematografului Luceafărul ne-a îngrozit. El fusese dintotdeauna acolo, lângă calea ferată, el fusese dintotdeauna acolo, în drumul nostru înspre și dinspre școală, el fusese dintotdeauna acolo, ca o fereastră către lume.

Lumea era un loc mare și magic și străin, o junglă în care nu credeam că ne vom aventura. La Luceafărul avea să ruleze pentru ultima dată un film. S-a auzit zvon că va ajunge, în sfârșit!, și la noi în oraș Titanicul.

Noi toți auziserăm de filmul acesta de cinema în care tânărul pămpălău Leonardo di Caprio avea să moară înecat, stârnind lacrimile ușoare ale domnișoarelor, domnișoare pe care eram gata să le consolăm cu toată puterea.

Nimeni nu-l văzuse. Unde să-l vadă?

Era seară, una dintre serile acelea de la sfârșitul lunii iunie, când lumina parcă scoate inima din om și o mângâie. Nu mai știu cât cântăreau razele din lumina aceea, dar știu că eram foarte fericiți.

Am ocupat bătrânul cinematograf, ne-am urcat și pe lampa din tavan și așa am așteptat Titanicul. Și toate visele noastre înlănțuite acolo, în sala unui cinematograf care trebuia să ne dea pentru ultima dată fericire…

Nu s-a aflat niciodată cine a fost.

Au circulat mai multe ipoteze și niciuna nu a putut fi confirmată.

Trăiam într-o epocă sălbatică, în care totul putea fi furat, mai ales fericirea.

Nu, nu am aflat niciodată cine a furat proiectorul cinematografului Luceafărul în seara aceea.

Nu mai știu decât că am plecat spre casele noastre cu inimile zdrobite, jurându-ne să nici nu vedem vreodată Titanicul.

Bineînțeles că nu ne-am ținut de cuvânt.

În locul cinematografului Luceafărul a apărut Disco Enigma.

Erau deja mai multe discoteci în orașul nostru, fiindcă tinerii voiau să se simtă bine, să o rupă pentru totdeauna cu trecutul părinților lor, care purtaseră toată viața halate albastre și se descurcaseră prin viață, ungând rotițele micii învoieli, urcând în carieră și încercând să-și așeze urmașii în exact același tipar de viață, în care delațiunea era doar o treaptă spre mai mult și nu contează că totul în jur se prăbușește când tu obții mai mult, asta o știau și supraveghetorii de sclavi și orice kapò din lagărele naziste.

Asta o știau și turnătorii din orașul nostru – totul a avut dintotdeauna un preț și cine s-a născut fără conștiință a trecut întotdeauna mai ușor prin existența pe pământ.

     Disco Enigma era Mecca noastră, acolo mergeam atunci când începeam o iubire și tot acolo ne întorceam când sufeream dintr-o despărțire și trebuia să începem urgent o altă iubire care să ne vindece, și toate iubirile ne erau scurte, fiindcă nimic nu durează în adolescență și e bine că nimic nu durează, copilăria ne trecuse, ca o boală fericită, și doar cei mai norocoși aveau să o retrăiască, prin fii și fiicele lor, în melancolie sau măcar prin nepoții mai îndepărtați.

Muzica acelor ani ne înnebunea, dar era și ea tot un pretext, apoi, fiind la capătul lumii, la noi drogurile ajungeau rar și foarte târziu, dacă ajungeau, așa că ficatul ne era Prometeu și noi ne eram vulturii și ne beam mințile și credeam în prietenie și în cunoaștere, nu ne interesau averile, nu ne închinam banilor, trăiam în case austere și supraviețuirea era mai importantă decât orice avere și nu știam până unde vom ajunge, cât de ticăloși putem fi sau cum ne vom plăti naivitățile sau cum ne vom lăsa trăiți de viață, în acea moliciune a omului care primește, prin cineva pe care îl cunoaște, cineva căruia i s-a dat ceva, un loc de muncă la stat și așteaptă de acolo să fie purtat de la un salariu la altul, să fie tractat prin istorie și să se bucure de concediul de vară și de concediul de iarnă.

Dar atunci iubirea chiar exista, atunci contau mai mult bluesurile, care erau de fapt balade rock, pe care se putea foarte bine dansa cu aleasa temporară a inimii, și de aici începeau săruturile, trăiam în urma unei explozii atomice, sensul vieții celorlalți se frânsese de la mijloc și se deschideau toate ferestrele în aceeași clipă și oriunde s-ar fi putut găsi totul, chiar dacă nu știai pe nimeni care să știe pe cineva care să cunoască pe altcineva. Exista lumina, exista evadarea. Dar toate acestea nu erau problema noastră, fiindcă noi eram tineri și nemuritori.

Apoi s-a întâmplat că a murit Găină.

Nicio moarte nu a îndoliat mai mult orașul nostru în anii aceia, fiindcă nicio moarte nu ne punea atâtea probleme, nicio moarte nu cuprindea în ea atâtea înțelesuri despre libertate și capital.

Pe atunci erai bogat dacă aveai pe cineva dincolo de granițe care să îți trimită bani pentru o motocicletă sau o mașină germană de la începutul deceniului, da, da, da, erai nespus de bogat și, fiind tânăr, înnebuneai de plăcere să turezi aceste motoare pe străzile proaste ale orașului, galopând din pură bravadă de-a dreptul înspre cer.

Găină era la fel ca noi, Găină era sărac, dar avea trei prieteni, trei frați, care aveau pe cineva tocmai în Austria sau chiar în Germania, frații ridicaseră deja o moară și alte mici afaceri care, prin forța de neînvins a capitalului, îi dusese foarte departe de noi.

Când și când, ei îngăduiau lui Găină să urce la volanul vreuneia dintre mașinile lor decapotabile cu care sfidau epoca și, într-una dintre nopțile de după Disco Enigma, sărmanul Găină, bine cherchelit, a biciuit caii putere până s-a izbit de un stejar pe care l-a frânt pe din două, ca pe destinul nostru de atunci, ca pe destinul țării noastre ieșite din peștera în care ne adăpostiserăm de Dictator, de istorie, de noi înșine.

Capul i-a fost retezat și i l-au cusut prost înapoi de trup.

Tot orașul l-a plâns pe bietul Găină, oamenii îi găseau vinovați pe cei trei frați pătați de sângele său, dar existau și voci care îi apărau – ce vină aveau frații că se îmbogățiseră și îi împrumutaseră o mașină prietenului lor nesăbuit?

Atunci, mergând și eu în urma coșciugului lui Găină, cu umerii plouați doar de monezile și bomboanele pe care le arunca Mahomed, singurul arab de la noi din oraș, care mergea la braț cu țiganul Solomon, care era bătrân și era orb și știa deja viitorul, am înțeles că supraviețuirea în adolescență este strict întâmplătoare.

Găină murise, frații însă trăiau și eu trăiam și morții trăiau în pădurea lor, fără motive să se întoarcă, și părintele Marcel încerca să ne facă din moartea lui Găină o pildă, dar, fiindcă nici el nu credea că moartea asta are vreun sens, nu reușea decât să ne tragă pe toți la malul unui patetism care făcea orașul nostru și mai întunecat, și mai ridicol decât era.

Dar nopțile de la Disco Enigma nu s-au încheiat.

Și toți ne-am simțit vinovați când am văzut-o pe sora lui Găină rătăcindu-se prin colțurile ringului de dans în căutarea unei ieșiri care niciodată nu a existat.

Și, mai târziu, toți am judecat-o când am văzut-o în anturajul celor trei frați pătați cu sângele fratelui ei, și am crezut că ei au cumpărat ceva nedefinit din inima ei, fiindcă nu știam pe atunci ce este și ce nu este de vânzare în inima femeilor, și acum, mulți ani mai târziu, încă o văd pe tânăra aceea dansând ca și cum s-ar putea înălța ca un fum tot mai departe și mai departe înspre stele, așezând un zâmbet peste lună, și poate că și mai departe, și mai departe, spre tronul lui Dumnezeu, de-a dreapta căruia nu stă Iisus, ci Găină cu capul cusut prost pe umeri.

Și am plecat și eu, cum vă spuneam, în Marele Oraș și chiar mai departe, pe tot pământul și marile descoperiri pe care le-am făcut nu au fost deloc geografice, am navigat printre toate aceste insule și continente ciudate care sunt oamenii și le-am ascultat toate poveștile, fiecare se născuse din copilul care fusese, toți își aveau orașele lor și aleea lor, chiar dacă se întâmplase să fie un sat sau un bulevard și toți iubiseră cândva pe cineva care iubea pe altcineva, și puțini mai erau întregi și puțini erau la locul potrivit, ar fi vrut să fie în Coney Island sau singuri pe un vârf de munte și să privească lumea de acolo, dar nu erau nici pe Coney Island și nici pe un vârf de munte și viața trebuia să continue cu aceste ipoteze.

Și treceau pe lângă miracole și găseau bănuți pe stradă și îi păstrau pentru totdeauna, sperând că într-o zi bănuțul le va purta noroc, citeau puțin, îndeosebi cărți proaste, încercau să se integreze în grupuri și cine privea emisiuni de divertisment la televizor nu avea cum să nu ajungă tâmpit.

Îi ocoleam pe tâmpiți și le ascultam prietenilor mei poveștile din copilărie, fiindcă erau singurele adevărate, unul avea o poveste cu un pitic care ar fi încercat să treacă granița ascuns într-o valiză, un altul era fiul unei femei care, ieșită din închisoarea politică, a stat în gară fără să mai cunoască banii, neputând să urce în niciun tren – în ce tren să urci când nici nu mai știi banii?

Îmi plăceau îndeosebi cei ciudați, cei care trăiau ca și cum ar fi jonglat pe sârmă deasupra lumii, oameni care știau de ce a murit Țvetaeva și știau că toți, absolut toți, vom muri, chiar dacă în alte circumstanțe, și aveau curaj să poarte jobene sau papioane, să-și străpungă urechile cu ace și să-și pirograveze trupul lui Iisus Hristos pe cruce pe omoplați, căutând mereu frumusețea în întâmplările mici, chiar și când ajungeau să doarmă cu vagabonzii prin gări.

Și, mai târziu, i-am întâlnit și pe cei care chiar voiau să se piardă și aveau să cunoască heroina și să se scurgă în cutiile de carton care îi adăposteau de ploaie și de zăpadă și de restul oamenilor, toți oamenii aceștia cu cinematografele lor și enigmele lor, toți au văzut cândva un tânăr decapitat, chiar dacă într-o altă viață.

Și e sfârșitul iernii și e patru sau poate că e cinci dimineața, nu mai ești tânăr, și alcoolul curge prin tine ca un al doilea sânge și urci într-un taxi și la volan îl regăsești pe Paul, care acum e domnul Paul, fiindcă e cu zece ani mai bătrân decât tine, și cum altfel să i se spună, da, e bine, are trei fetițe, prietenii îi spun Pepe sau Pepică, prea puțini îl mai știu de Paulică, așa cum îl știam de la noi din oraș.

Și Paul e un om ciudat, el are obiceiul să pună mâna pe piciorul călătorului din dreapta sa – dar doar dacă e bărbat, dacă e femeie nu pune.

Și, punând sau nepunând, zice domnul Paul: domnul meu, doamna mea, știți ce am aflat eu tot mâncând mere?

Și oamenii sunt din fire curioși și îi întră în joc, ce ați aflat, domnule Paul? Am aflat că la măr coaja e mai bună decât mărul însuși!, și aceasta este toată înțelepciunea lui, nu lipsită de umor, și eu o știu chiar dacă nu îmi pune mâna pe picior întrebându-mă despre mere, și mai știu că nu îi place moartea, că îi e potrivnic morții, că stă călare pe taxi zece ore pe zi, fiindcă altfel cum să trăiești, futu-le muma-n cur de hoți, domnul meu, doamna mea, eu nu sunt de acord cu moartea, nu sunt de acord că, gata, de la o vârstă trebuie să aștepți să crăpi, pentru că de ce, omul e diferit, fiecare cu pizda mă-sii, să moară dacă vor toți ăia mai sperioși, că eu nu m-am speriat niciodată de nimic, și de ce să mor eu, și mai știu completarea la această deschidere, întotdeauna aceeași, ca la marii șahiști.

Mai știu că Paul continuă năucitor prin lipsa de sens a spuselor lui: da, domnule, eu nu m-am speriat niciodată de nimic, nici operație de apendicită n-am făcut! Nu era lipsit de imaginație și, când îi rămâneau ore în clepsidră, se îngrijea de albine, își dorea un destin definitiv de apicultor și suferea că acesta era dincolo de orizont, dar ce poți să-i faci, futu-le muma-n cur de hoți.

Și pentru că tăcerea nu e niciodată de ajuns, noi vom vorbi despre pădure și ne vom întreba dacă îl mai ținem minte pe Tovarășul Cucu, cum să-l uităm tocmai pe Tovarășul Cucu, trebuie că a murit de mulți ani, și eu voi întreba ce o fi făcut cu viața sora lui Găină, cum, nu știu, și eu nu voi ști, că de aceea întreb, iar Paul, căruia clienții îi spun domnul Paul, fiindcă e deja un bărbat chel cu trei copii mici acasă, cum, chiar nu știu că s-a măritat cu alde Lixandru, un spălăcit cu ochii albaștri, nu-l mai știu pe Lixandru, nu-l mai știu, nu?, și cică e bine, a plecat pe Italia și a făcut doi copii, pizda mă-sii, cine a mai văzut-o, și ea avea ochii albaștri, ca Oceanul Atlantic îmi vine să spun, fiindcă mi imaginez furioși, dar nu mai zic nimic. Și numai bietul Găină e mort și l-au mâncat și viermii și mortul de la groapă nu se mai întoarce, îmi va aminti Paulică, sigur că da.

Și mai departe și eu și el vom constata că numai popa Marcel o duce înainte, că e trăit bine, că doar trăiește din morții noștri, sănătate, tati, sănătate, tati, nu trebuie să-mi dai nimic, hai, cursa asta o dau eu, și nu mai bea, și însoară-te, ce mai aștepți, timpul trece și pula se face rece, cum se spune, sănătate, sănătate, și rămâi singur în noapte și vezi că Paul a greșit strada și nu știi unde ești și o iei cu toată încrederea pe prima la dreapta și mergi înainte, mereu înainte, fiindcă îngerul tău păzitor îți spune că vei ajunge pe chei, pe malul stâng, și de acolo vei urma curgerea Marelui Râu și vei lăsa răcoarea asta să-ți biciuiască obrajii și să te trezească.
Și cine știe ce se mai poate întâmpla pe drumul acesta și trebuie să ții ochii și mintea și inima toate deschise, fiindcă mereu se întâmplă ceva care merită să fie povestit.