EVANGHELIA DUPĂ IOSIF

 

Personaje:
Iosif, tâmplarul

 

Singur, pe scenă, un bărbat, îmbrăcat în straie specifice iudeilor de acum două mii de ani. E Iosif, soțul Mariei, tatăl lui Iisus. Iosif lucrează la un scaun de lemn și vorbește. Are o pipă, care încă nu e aprinsă.

IOSIF:

Și eu ce era să fac, oameni buni?

Spuneți-mi voi, eu ce era să fac? Ce era să fac?!

Dacă îți vine femeia și-ți spune că… Cum să spun, că s-a culcat cu… Cu… sfântul duh, poftim! Și acum e însărcinată și o să îl nască pe fiul lui Dumnezeu. Ce era să fac eu când aud treaba asta?

Să o omor? Să mă omor pe mine? Să-l omor pe fiul lui Dumnezeu? Și dacă nu era fiul lui Dumnezeu?!

Dacă era fiul lui Levi, brutarul, fiindcă am văzut eu cum o privea pe Maria mea, încă dinainte să ne căsătorim! Levi, brutarul – gâtlejul mamii lui de pungaș! Levi, Levi, Levi…

(se bate peste gură): Iartă-mă, Doamne, Doamne sfinte, mare și bun, Doamne, iartă-mă, Doamne Dumnezeule, că am început a vorbi răul! (ca pentru sine): Am ajuns să scot pe gură cuvintele inferioare! Ce era să o fac? Să o iau de umeri, să o pup pe obraji, să-i zic bravo, Marie, frumos îți șade, mare bucurie mi-ai făcut că mi-ai venit acasă cu burta la gură? Ce să fac, măi, oameni buni?!

Iosif oftează și lucrează în continuare la scaunul de lemn.

 

IOSIF:

Așa, unde am rămas? Într-o zi am venit acasă de la muncă, mă întorceam de la atelier, nici nu era departe, câțiva pași, abia dezmorțeam oasele. Făceam un scaun, țin minte ca și cum ar fi fost ieri, și atunci s-a întâmplat. Făceam un scaun pentru Luca, fierarul.

Și vine Maria și zice: Iosife, Iosife, avem de vorbit. Îmi era promisă. Avea paisprezece ani, înflorise, dăduse în floare, cum se dădea în vremea aceea și cum se dă dintotdeauna, ce să mai.

Și cam era timpul să ne luăm, să facem casă, să trăim viața, să avem copii, un băiat, o fată, alți doi băieți, trei fete, cum ar fi dat bunul Dumnezeu. Că n-avea de ce să nu-mi dea și mie bunul Dumnezeu, că vorba aceea n-am ieșit din cuvântul Său. Pâinea lui Dumnezeu am fost, n-avea de ce să nu…

Eu m-am și mirat să o văd că vine ea și îmi vorbește așa, deschis. Nu era ceva să se întâmple prea des. Fată abia dată în floare, vorba aia. Paisprezece ani bătuți pe muchie, nu mai mult, nu mai puțin. Și eu flăcău bine, aproape de douăzeci și unu de ani – nu tomnatic, dar nici mucos. Flăcău-flăcău!

Iosife, zice, Iosife, dragule, închide bine ușa, închide bine geamurile la odaie și deschide urechile, deschide inima, deschide mintea, Iosife, că eu am să-ți spui ceva important.

M-a trecut, vă dați seama, m-a trecut cu rece pe șira spinării: să vezi că Maria mea nu e fată mare! Să cadă cerul pe mine când mi-a zis așa.

Nu vă mint, m-a luat cu amețeală, am tras scaunul să mă așez, zic să nu cad, ferească Dumnezeu, din picioare.

Asta îmi mai trebuia, Dumnezeule, femeia să nu-mi fie fată mare! Că în rest pe toate le pățisem. Parcă și respiram mai greu, parcă aveam așa o greutate pe inimă, cum să spun eu…

Și de ce mi-a fost frică, de-aia chiar n-am scăpat. Iosife, zice, eu sunt grea!

Să cadă cerul pe mine din nou. Aoleu! Aoleu!, zic. Aoleu! Aoleu! Doar aoleu mai puteam să zic. Aoleu! Aoleu!

Stai, stai, ridică ea mâna, ca și cum ar da să mă liniștească, să mă facă să nu fac tărăboi, să nu strig, să nu mai zic aoleu, aoleu, aoleu!

Stai, Iosife, nu te mânia, stai, Iosife, nu te pierde cu firea, stai, Iosife, potolit, domolește-te, măi, omule! Stai, Iosife, că sunt grea, deși sunt și fată mare!

Mă, las-o, păcatele mele, cum vine, mă, asta. Mărie, îi zic, Mărie, tu îți bați joc de mine? Îți arde de șagă? Ce vorbe sunt astea? Vorbe aruncate așa, în bătaie de joc?! Suntem oameni serioși sau suntem copii – sau ce suntem? Ce suntem noi, Marie? Ce suntem?! Ce?!

Lasă-mă, femeie, că sunt ostenit de muncă! De ce te pui cu răul așa pe mine?! Sunt bătaia ta de joc? Chiar așa am ajuns?! Om în toată firea, să mă iei la Doamne ferește!

Nu, Iosife, zice, Iosife, ascultă la mine, ascultă-mă, ascultă-mă bine ce îți zic. Mi s-a arătat în vis îngerul Domnului și mi-a vorbit mie îngerul: Binecuvântată ești tu între femei, căci vei naște pe Mesia, vei naște pe Mântuitorul, fiul lui Dumnezeu. Așa vorbea îngerul, poate ai auzit cum sunt îngerii, cum vorbesc ei. Așa vorbesc ei.

Și uite așa, așa, așa, m-am trezit grea, Iosife. Dar parte bărbătească eu n-am cunoscut, păcatele mele! Doar bunul Dumnezeu, lăudat fie numele Său în veacul veacului, amin!, a lăsat în mine sămânță să se nască Mântuitorul, Mesia, Hristos, Fiul Omului.

M-am întunecat, vă dați seama. M-am întunecat și am început să mă scarpin în cap (arată cum se scărpina în cap): Măi, Doamne-iartă-mă! Măi, nu se poate așa ceva! Aoleu! Aoleu!

Aoleu, măi, femeie, măi femeia lui Dumnezeu, tu ai năluciri? Sau te-a bătut soarele în cap? Că era deșertul aproape, vă dați seama, se poate întâmpla, nu e nemaipomenit.

Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Nu ți-ai potrivit baticul? Ce povești îmi îndrugi tu mie acuma, Marie? Ce-s născocirile astea? Ce îngeri, ce vise, ce Mântuitor, măi, femeie? De ce să te aleagă tocmai pe tine Dumnezeu să-și facă un copil?

Tu trebuie să fii nevasta mea și să îmi faci mie copiii, Dumnezeu să-și găsească altă femeie!

Iosif (care tot timpul a lucrat la un scaun acum nu mai lucrează și se scurge în scaun, ca și cum s-ar fi prăbușit la pământ, se ridică, cu greu, lasă lucrul deoparte):
Și vorbea serios, oameni buni! Serios vorbea. Că asta m-a făcut să ridic sprânceana. Că am văzut-o că era serioasă.

 

Avea așa o față gravă, zic: asta vorbește serios, Doamne, ce o vrea să însemne? Mă încearcă Dumnezeu – cred că…

Că am vrut și să ridic mâna la ea, nu o să vă mint acum. Ăsta mi-a fost gândul: să o pocnesc până i-o veni mintea aia înapoi la cap și o termina cu prostiile astea, măcar că n-am ridicat în viața mea mâna la o femeie! Dar mi-a dat gândul, mi-a dat.

Și zice, Iosife, nu te înfuria, alungă-mă de la tine dacă așa îți e voia, dar eu îl voi naște pe fiul lui Dumnezeu, pe care duhul sfânt l-a lăsat în grija mea, să crească în pântecul meu, să se nască și să mântuiască lumea.

Am așteptat înainte să viu să-ți spui, am așteptat să fiu sigură că aștept într-adevăr prunc și nu mai am sângerările femeiești.
Vă dați, seama, că am fost năucit. Năucit.

Zic: du-te, femeie, du-te la ai tăi și așteaptă până oi trimite vorbă după tine, du-te acum, că nu știu ce sunt în stare să fac, fac vreo nefăcută, fac vreo nenorocire, fac lucrarea ăluia rău, Doamne! Du-te, femeie, că trebuie să mă gândesc, trebuie să mă liniștesc, trebuie să-mi vin în fire. Du-te, te rog, du-te!

Și a plecat Maria mea. Și era așa de frumoasă, am petrecut-o cu privirea în drum. Cred și eu că și lui Dumnezeu i-a căzut cu tronc. Frumoasă foc!

Și nu doar frumoasă era, era și bună de inimă. Dar chiar așa: cu cine s-o fi încurcat de mi-a adus năpasta asta în casă? Ce nemernic i-o fi făcut felul și a mai lăsat-o și grea și acum vino, Iosife, tu și drege-o! Și mai dă și vina pe Dumnezeu!

 

Asta mă necăjea mai tare, asta mă necăjea cel mai tare. Că mă lua de fraier. Ce zicea ea: că și-a găsit prostul cu bunul Iosif, care toate le crede, toate le îndură, toate le rabdă.

Rabdă, Iosife, taci și înghite! Mi s-a urcat sângele la cap, să-mi pocnească și mai multe nu!

(Iosif merge cu mâinile la spate): Mi-am pus pahar. Mi-am pus pahar și am băut. Arak. Rachiu. Apoi mi-am mai pus pahar și iar am băut. Apoi mi-am mai pus pahar și iar am băut. Apoi mi-am mai pus pahar și iar am băut. Așa, la al patrulea pahar mi s-a năzărit că văd un diavol pe sub masă și am dat cu piciorul așa ca să-l alung și aproape am căzut, să-mi crăp țeasta și mai multe nu.

Zic: du-te dracului de diavol! Așa am zis, păcatele mele. Că nu eram învățat cu băutura, nu țineam la pahar. Mama lui de diavol!

Văzând că mă cam lăsase capul și mi se năzărea fel și fel, zic: ia să mă duc eu să mă întind un pic. M-am despuiat de nădragi și m-am vârât așa în pat, se învârtea lumea toată cu mine.

Zic: poate adorm un ceas, să-mi mai treacă urâtul, să mai uit de Maria și de necaz. Și nici nu ațipesc bine și mi se arată îngerul Domnului, ca prin vis mi s-a arătat, așa, ca într-o ceață: Sunt îngerul, zice, și vin din partea Domnului, zice îngerul, nu avea frică, Iosife, căci binecuvântat ai fost tu între bărbați, Maria a fost cea aleasă. Are să-l nască pe fiul lui Dumnezeu și tu ai să o iei de soață, cum ai făgăduit că vei face și vei crește pe fiul lui Dumnezeu ca pe fiul tău și mare bucurie se va pogorî peste casa ta, Iosife, binecuvântat ești tu între bărbați în veacul veacului, amin. În fine, știți cum vorbesc îngerii.

M-am trezit, vă dați seama, mi-am dat cu apă pe ochi. Zic: ce e cu mine, bă, nene, că rău m-am mai îmbătat! Am început să visez și eu cai verzi pe pereți, doar-doar o rămâne Maria nevinovată.

Și m-am întrebat omenește: și eu ce mă fac acum, Doamne?! Am mai băut un pahar de rachiu și n-am mai plâns. Dar m-a tras iar la somn. M-am întins în pat, am stat așa cu ochii în tavan până m-a furat un vis. Și iar mi s-a arătat îngerul Domnului.

Iosife, zice îngerul iar, Iosife, eu am zis ceva, eu dacă am zis vorba e vorbă, e adevărat, Iosife, eu ți-am spus o vorbă, și eu când zic o vorbă – apoi e vorbă, nu mă mai…

Ți-am zis sau nu ți-am zis că binecuvântat ești tu între bărbați, Iosife, și neamul tău cutare, cutare, cutare. În fine, știți cum vorbesc îngerii.

Nu m-am mai deșteptat pe dată, l-am lăsat să-și zică toată poezia. Și parcă mă mai liniștisem, așa. Dar mă trezesc și simt nevoia să beau apă, să spăl gustul de rachiu, că tare nu-mi plăcea să am gust de băutură pe limbă. Mă ridic, beau apa. Și parcă eram mai liniștit oleacă.

Dar zic: ia să mai iau un pahar și poate acum chiar oi adormi de noapte. Și mai iau un pahar. Și nu mai plâng. Și apoi încă unul și iar mă bag în așternut. Și acum visez vis lung.

 

Tot îngerul: Iosife, zice, eu am vorbit drept cu tine și îți mai spun o dată. În zori, ai să te deștepți, ai să te duci și ai să iei pe Maria în casa ta, ai să o iei de soață, cum ai făgăduit, dar n-ai să trăiești cu ea, nici acum, nici până la sfârșitul vieții, și ea, la soroc, are să nască prunc. Fiul lui Dumnezeu va fi născut de Maria ta și binecuvântat ești tu între bărbați, în fine, știți cum vorbesc îngerii.

Și când m-am deșteptat parcă eram așa, plin de credință. Mi se dusese toată îndoiala. Zic aoleu!, asta chiar e voia lui Dumnezeu. Așa a lăsat Dumnezeu, ca Maria să-i nască Fiul și Fiul Său să mântuiască lumea.

Asta e treabă serioasă, nu e lucru de șagă, nu e vreo prostie în drum. Și a zis îngerul că n-am voie să mă împreunez cu muierea nici acum, nici mai târziu, și asta înseamnă că eu o să rămân așa, fără femeie, pentru tot restul zilelor mele. Of, Doamne, grea pedeapsă! Grea!

 

E o osândă, dar măcar o să fiu binecuvântat între bărbați. Bine, Doamne, am zis în gândul meu, încredințat că Domnul toate le aude, toate le cunoaște, bine, Doamne, am zis, dacă așa e voia ta – mă duc să o aduc îndărăt pe Maria la mine.

Și am plecat spre casa Mariei, să o iau la mine. Dar pe drum parcă se întorcea îndoiala: zic măcar să ridic așa, fără să bată la ochi, o întrebare, a văzut-o cineva pe Maria umblând cu cineva? A trecut pe la noi vreun străin? A auzit cineva vreo vorbă?

 

Și am făcut drumul mai lung și pe drum am plantat câte o sămânță ici, câte o sămânță dincolo, așa, ca un semn de întrebare, că eu în inima mea credeam în ce a zis îngerul Domnului, dar nu e rău să și verifici, poate ați avut și dumneavoastră nevastă și știți ce zic.

Era aproape de amiază când am ajuns la Maria. Mă aștepta. Iosife, știam că ai să vii, zice, mi-a venit și mie îngerul în vis și a zis că a fost pe la tine și ți-a spus toată povestea. Ai să vezi, ai să vezi, Iosife, ce binecuvântare ne-a dat Domnul!

 

Și-mi duce degetul la buze, să mă țină în tăcere. Taci, Iosife! Binecuvântare, Iosife, dar și grea povară, așa e, cum gândești. Să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, nici mama nu trebuie să afle, nici tata, nici frații, nici surorile, nici prietenii noștri. Nimeni. Povestea asta e între noi și Dumnezeu.

Mărie, eu acum pe tine te cred, dar adevăr îți spun ție că am mai ridicat întrebare în stânga și în dreapta și dacă aflu că m-ai tras pe sfoară, că m-ai înșelat cu vorbe și mi-ai împuiat capul cu îngeri vorbitori, Mărie, de mine n-o să mai auzi, mă duc la apă și mă înec! Pun bolovan de gât și mă duc la fund. Mă duc la fund, să mă mănânce peștii ca pe râmă, Marie!

Iosife, nu vorbi așa, zice, tu trebuie să mă crezi, trebuie să crezi îngerul. Trebuie să crezi, Iosife! E normală îndoiala, dar trebuie să credem amândoi în vorbele îngerului. Mi-a zis că o să nasc pe fiul lui Dumnezeu și că nu o să mă împreunez nici cu tine, nici cu altcineva până la sfârșitul zilelor.

Și atunci am știut că e adevărat, că treaba asta mi-a zis-o și mie îngerul și ea n-avea de unde să știe. Am luat-o în brațe și zic: hai, Mario, să mergem, că mâine-poimâine vine timpul să facem nunta.

Și am făcut nunta cu Maria. Ce mireasă frumoasă a fost Maria mea! Roșie în obraji, sfioasă, ca o fată mare și mai multe nu. Mi-a părut rău că nu mi s-a arătat îngăduință din partea îngerului măcar în noaptea nunții să…

 

Să am voie și eu să fiu bărbat! Să mă iertați că zic așa, direct. Dar ăsta mi-a fost gândul, de ce să vă mint. Mă și învârtoșasem, dar am ținut în minte, ce era să fac? A zis îngerul. Vorba e vorbă.

Dacă așa a fost voia lui Dumnezeu! M-am obișnuit cu situația. S-a obișnuit și ea. Mai venea îngerul în vis, și la mine, și la ea, cutare, cutare, cutare, să se asigure că e totul bine. Ești bine, Iosife, mă întreba îngerul. Bine, zic. Știu că e greu, zicea îngerul, dar n-avem ce face, încurcate sunt căile Domnului. Bine, îngerule, zic.

 

Și se făcea de la zi la zi parcă mai frumoasă Maria mea. Uneori îmi venea să mușc din bucata de lemn când eram în atelierul de tâmplărie și o dată, de două ori, nu vă ascund, m-am ocupat singur de mine și am vărsat pe jos sămânța bărbătească, am plătit tribut lui Onan, am căzut în păcatul malahiei, cu mare rușine, dar ce era să fac, căci eram tânăr și îngerul nu mi-a zis să nu-mi fac felul, mi-a zis doar să respect puritatea Mariei. Am zis și eu că pe mine pot să mă spurc și am mai făcut. Cam o dată la săptămână mă cam lua făcutul acela, nu, că la mine devenise un obicei.

Dar apoi mi s-a făcut silă și rușine de mine și după o altă vreme m-am deprins a nu mai comite păcatul acesta, care e urât în ochii Domnului, și pe bună dreptate. Plus că mi-era și frică să nu orbesc, așa umbla vorba, că cine face orbește. Și ce mai făceam eu tâmplărie orb, așa? Nu știam pe atunci că se poate face și dacă orbești. Nu știam. Eram și mai tânăr.

 

Și într-o noapte când a venit îngerul, a adus el vorba, Iosife, zice, știu că ești carne și carnea are nevoile sale, știi tu văduva lui Nathaniel – Abigail. Ia fă-ți tălică de lucru într-o seară pe la coliba ei, varsă-ți oful, bărbătește, îți spun! Dar nu încălca îndoiala noastră, păstrează tăcerea și du-te să o vezi pe văduvă de câte ori nu vei mai putea să îți stăpânești trupul, Iosife, dar cu măsură.

Cu măsură, Iosife! Și ne-om îngriji ca Abigail să nu rostească vreo vorbă în contra ta. Și m-am dus într-o seară la coliba ei și mi-am căutat de lucru și uite așa mi-am făcut-o ca o soață. Nu trecea săptămână să nu îmi fac de lucru pe la coliba ei, fără să mă știe nimeni.

Doar Maria mă știa, căci veneam acasă cu miros de femeie, nu mă dojenea. E mai bine așa, Iosife, trebuie să rămâi și tu bărbat, ce să facem, dacă așa a rânduit Domnul nostru?

Poate vi se pare că știți povestea asta, că ați mai auzit fragmente, pe ici, pe colo, printr-o carte sau alta. Poate ați văzut filme artistice, documentare, seriale, știu și eu, ce a mai apărut acum…

Vă zic eu: nu știți. Habar n-aveți! Povestea mea nu o știți, fiindcă nu v-a spus-o nimeni. Și de aia ne-am adunat noi astăzi aici, să ascultați ce am să vă spun.

Uite cum a fost: când s-a făcut sorocul să nască Maria a trebuit să mergem la Ierusalim, la recensământ și au prins-o durerile facerii pe la Betleem și într-adevăr a născut într-o iesle, că nu ne primea nimeni în casă de om.

 

Oameni, ce să le faci, bine că are Dumnezeu puterea să îi ierte. Că eu… Nici nu mai zic dacă i-am iertat. Nu mai zic nimic. Uite tac. Tac!

Tăcere.

Dar cât pot să și tac? Ca să zic așa, nu sunt un mare admirator al oamenilor. Cu mintea de acum vorbesc. De-aia fac oamenii copiii la tinerețe, că nu știu ce fac. Știind ce e de știut, ar vărsa sămânța pe pământ, ca Onan, o, ce i-ar mai plăti ei tribut lui Onan, ar face lucruri în contra firii, doar să nu mai aducă pe lume fii și fiice. Iartă-mă, Doamne, dar știi și tu că e adevărat.

Copiii sunt aici să ne ia locul și învârtă roata asta până nu ne-o mai răbda nici pământul, de răi ce suntem, că suntem răi,  domnule, răi, răi. Oamenii sunt răi. Răi, răi.
Și am înțeles eu cu mintea de acum că și Dumnezeu trebuia să mai dea ceva, nu e de ajuns că a făcut cerul și pământul și toate câte sunt, nu e de ajuns că a făcut oamenii, chiar dacă (șoptit) i-o fi părut și Lui rău după aceea, că n-are cum să nu îi pară rău, cât e el de Dumnezeu de așa lucrare.

 

Trebuia să mai pună ceva în poveste, să mai îmblânzească firea asta a oamenilor, că tare strâmbi i-au ieșit.

 

Și așa s-a născut fiul lui Dumnezeu, al meu și al Mariei. Că Iisus, săracul, a fost tot atât fiul meu, cât a fost și al lui Dumnezeu. Eu nu l-am chinuit pe Iisus, nu l-am pus să se urce pe cruce, să-și dea viața, n-am fost eu omul unor asemenea demonstrații. Credeți că mie mi-a căzut bine toată povestea asta? Că asta nu se mai povestește.

 

Dar nu eram nici eu mort când l-au bătut în cuie pe Iisus. Trăiam și eu, dar e adevărat că nici nu prea mai eram în putere, îmi luase Domnul și harul vorbirii și harul privirii. Eram mut și orb și e mai bine că s-a îndurat așa Domnul decât să văd ce pătimește Iisus și cine știe ce vorbă să spun. Și să nu credeți că am orbit de păcatul acela…

 

Nu, am orbit că așa a vrut Dumnezeu, după ce m-am certat cu îngerul. Zice îngerul: mai bine să nu mai vezi, mai bine să nu mai vorbești, Iosife. Și mi-a luat vorba, mi-a stins lumina ochilor. Dar n-am ajuns acolo. Lasă, că vă povestesc eu.

E adevărat că Maria plecase deja de la mine, să-i poarte grija lui Iisus, e adevărat că eu am rămas în Galilea, să fac mese și scaune pentru mușteriii mei, așa mut și orb cum eram. Tot puteam lucra lemnul. Lucram pe pipăite.

Doar îl atingeam și lemnul îmi vorbea și prindea viață în mâinile mele. Până la urmă nu s-a mai întors Maria mea, a plecat în lume cu Ioan, cel mai tânăr dintre ucenicii lui Iisus, să ducă mai departe cuvântul domnului, așa că m-a îngrijit Abigail până când într-o zi mi s-a arătat iar îngerul Domnului și mi-a vorbit îngerul Domnului: Iosife, Iosife, toate le-ai îndurat și multe ai avut de pătimit, dar Domnul nostru nu te-a uitat, du-te și dă-ți cu apă pe față și ochii tăi vor vedea din nou, mușcă din rodia aceasta, deschide gura, Iosife, și cuvântul se va întoarce în gura ta și laudă pe Domnul. Și mi-a întins îngerul o rodie, frumoasă, perfectă era, mai mare dragul să muști din ea.

Și mi-a zis îngerul: și ia-o pe ibovnica ta, Abigail, și pleacă în căutarea Mariei, care se află tocmai în cetata Efesului și așa am făcut, mi-am clătit eu ochii și ochii mei au înviat, miracol!, am deschis eu gura, am mușcat rodia aceea, am căutat cuvântul și mi s-a întors cuvântul pe buze și am lăudat pe Domnul și am putut rosti iar toate cuvintele omenești ca înainte, minune mare, Abigail a căzut în genunchi și i-am zis: ridică-te, femeie, trebuie să pornim în căutarea Mariei, mi-a vorbit îngerul Domnului Dumnezeului nostru, lăsăm toate cum sunt și plecăm, și era noapte și eu vedeam prin întuneric, de parcă ochii mei erau ochi de pisică.

Dar până aici trecuse deja o viață. Căci până în noaptea aceea când am plecat în căutarea Mariei, către cetatea Efesului, multe s-au întâmplat cu mine și cu lumea. Prima dată s-a născut Iisus,  cum ziceam. Și povestea asta chiar e așa cum o știți.

Chiar au venit magii, chiar s-au închinat la prunc. Iisus. Așa i-am pus numele. Îngerul ni l-a spus: și o să îi puneți numele Iisus.
Bine, îngerule, am zis noi, așa facem, cum zici matale, Iisus îi spunem. Și așa am făcut.

Ne-a învățat să ne ascundem patru ani în Egipt, fiindcă voia să-l omoare Irod pe Iisus al nostru. Iar apoi ne-am întors la noi în Nazaret, în Galileea. Nu ne-am dus în Iudeea, unde domnea fiul lui Irod. A fost mai bine așa. Și aici nu mai știți cum a fost, de unde să știți?

Ce, știți copilăria lui Iisus? Eu am avut un frate, Maria a avut o soră, fiecare aveau câte doi copii, doi băieți și două fete. Verișorii lui Iisus: Avraam, Beniamin, Sara și Noa. Iisus era cel mai mic, era și plăpând când era mic, sărăcuțul, era mic, așa, miculuț, că îmi era și frică, zic să nu pățească, păcatele mele, ceva. Nu e lucru ușor să ai pe mână fiul Domnului, mai ales dacă simți că și tu ești tatăl lui.

Pe de altă parte mă gândeam: e totuși fiul Domnului, ce să pățească? Are Domnul grijă. Dacă nici de Iisus nu are Dumnezeu grijă, atunci de cine, Doamne, iartă-l pe robul tău, Iosif, să mai aibă?

Dar treaba e că Iisus era și fiul meu, că eu îi puneam mâncare pe masă. Din ce dădea Domnul, dar oricum, mă trezeam la patru dimineața și lucram până la înserat. Zi lumină lucram, de la primul cântec al cocoșului până când amuțea cocoșul când cădea cocoșul la somn.

Zi lumină lucram pentru Iisus, pentru Maria, pentru casă, pentru voia Domnului și pentru fericirea mea. Fiindcă omul dacă e în putere și poate să pună pâine pe masa pentru ai lui se simte bine, se simte împlinit, se simte fericit. Eram fericit.

Lumea în drum mă respecta, treceau anii și tot mai mulți își scoteau pălăriile când îmi ieșeau în cale și ziceau: Iosif e meșter neîntrecut, unde n-am avea noi câte unul ca Iosif în toate câte sunt pe lume, să avem un Iosif dulgher, să avem un Iosif măcelar, să avem un Iosif pietrar, să ne cioplească pietrele de înmormântare, pietre, frumoase, să reziste când trece timpul. Dar unul e Iosif și altul ca el nu mai e.

 

Încercam să nu mă las cotropit de trufie, dar simțeam cum se înalță inima în mine când auzeam asemenea vorbe. Și Maria era lăudată pentru cum ținea casa, iar pe Iisus toată lumea îl iubea, fiindcă de cum începuse a vorbi avea așa o vorbă blândă, că liniștea omul ce necaz ar fi avut. Veneau babele în baston cale de șapte sate și trei văi doar să îl audă vorbind, să le zică o vorbă bună și plecau acasă liniște, cu necazul domolit și toate ziceau:

-E ceva cu băiatul ăsta! Parcă are har de la Dumnezeu, așa bună e vorba lui.

 

Da, munceam cât era ziua de lungă și aveam de toate. O zi n-a făcut foamea toată copilăria lui Iisus, ba chiar pot spune că o ducea destul de bine.

 

Pe la șase anișori, din copilul plăpând, se mai înălțase și nu rămăsese subțire ca firul de ață. Nu. Făcuse fălcuțe Iisus al meu, făcuse un pic de burtică, era rotofei. Bucălat, rotofei. Părul numai cârlionți, ce să mai – era o frumusețe de băiat. Parcă era fată de frumos ce era!

Și cu vorba, cu vorba am zis. Vorbă blândă, că dacă n-aș fi avut treabă în atelier toată ziulica mi-ar fi plăcut să-l țin pe genunchi și să-l lase să vorbească, să pună întrebări, să se uimească de ce câte sunt pe lume și eu să mă uimesc de cât era de deștept.

Semăna în partea Mariei. Pe Dumnezeu n-am avut plăcerea să-l cunosc personal, adică să-l văd, așa că nu pot să spun ce a luat din partea lui.

Dar știu ce a luat Iisus de la mine. Eu carte n-am avut, dar ce am știut l-am învățat și pe el. Când se făcuse de opt-nouă anișori, așa, i-am zis: Mă, Iisuse, mă, tată, e timpul să înveți cum e viața asta a oamenilor.

-Da, tăticule, învăț cum spui dumneata, mi-a răspuns Iisus, că era cuminte, de parcă era fată, am zis. Fată și mai multe nu!

 

Și iar se umpluse inima în mine de bucurie, că îmi zicea tăticule, avea el obiceiul ăsta, tăticule, zicea, nu știu de unde îl deprinsese poate o auzise pe Maria cum vorbea cu Ioachim, tatăl ei, că din tăticule nu-l scotea nici Maria pe socră-miu.

Și cu Ana, muma Mariei, vorbea ea cuminte, cu respect, cu mare cinste. Avea Iisus la cine să se uite și să învețe respectul.

-De’, măi băiete, eu acum o să te învăț ce știu.

Și l-am luat cu mine la atelier și a început să învețe, repede învăța, după o vreme făcea în lemn niște flori care împodobeau ușile cum nu se mai pomenise în tot Nazaretul.

-O să iasă mare meșter Iisus, se vede că e al lui Iosif, vorbeau babele în drum și iar îmi creștea inima de bucurie.

Iar ta-su’ mare, Ioachim, îl învăța carte, fiindcă ei, ai Mariei, știau carte din neam și l-am lăsat și la templu, să învețe mai bine. Dar munca era muncă, atelierul era atelier și Iisus avea timp pentru toate.

Nu știu cum făcea, cum nu făcea, dar parcă lui îi ajungeau zilele să facă tot ce poftea și ceva în plus. Singur începuse a se ruga la Dumnezeu, se mai juca și cu băietanii de vârsta lui și nu doar să cioplească în lemn l-am învățat eu pe fiul meu, al lui Dumnezeu și Mariei, ci și altele, trebuincioase într-o viață de om.

I-am zis așa:

-Iisuse, de-acum, gata, te-ai făcut mare, că trecuse de zece ani, trebuie să știi câteva lucruri fără de care nu se poate să trăiești ca un om între oameni. Mă, băiete, prima dată bagă la cap: vorba e vorbă! Ai zis ceva, apoi trebuie să te ții de ce ai zis. Ce înseamnă asta?

Iisus s-a gândit ce s-a gândit și mi-a răspuns:

-Tăticule, că tot tăticule îmi zicea, înseamnă că mă gândesc bine înainte să scot vreo vorbă. Mă gândesc de zece ori și vorbesc o dată. Mai bine tac decât să fac vreo promisiune pe care să n-o pot onora.

-De’, mă, băiete, așa e, cum ai înțeles. E ca la comenzile noastre la atelier. Vine mușteriul și cere o masă și patru scaune și tu îi spui că n-ai timp decât după Pesah să-i termini lucrarea, îi zici omului cinstit de la început cum stau lucrurile, să nu-și facă alte planuri, să știe și să socotească singur dacă lucrează la noi sau caută alt meșter, că nu stă lumea în loc de noi, mă, băiete. Vorba e vorba, trebuie să știi. Cuvântul dat e bun dat și nu-l mai iei înapoi. Apoi, să fii cinstit, mă, băiete. Dacă o lucrare face atâta – atâta să ceri, să nu jupoi și pielea de pe om, că are și omul necazuri acasă. Eu carte nu știu nici cât ai învățat tu de-acuma, tac-tu mare spune că o să ajungi om învățat, om cu carte și el știe ce spune. Poate așa o să fie drumul tău. Dar și omul învățat trebuie să știe asta: vorba e vorbă, Iisuse, cinstea e cinste. Nu da cinstea pe rușine! Și să fii harnic, mă, băiete, că destul pute pământul de lene sub atâția. În fiecare dimineață să te scoli cu poftă de muncă, orice ai avea de făcut. Să nu te lași cuprins de silă, Iisuse, că sila e dușmanul omului. Sila se așază în inima lui și nu mai e aminte de nimic, îl ia lehamitea se duce tot de râpă. Și cugetul să-l ții curat. Omul care e stăpân pe mintea lui și gândește cu capul lui e om liber. N-are nimeni ce să îi facă, n-are nimeni ce să-i ia. Când erai tu prunc, de abia te adusese maică-ta pe lume am fost noi la Ierusalim și acolo a auzit tăticul tău o vorbă mare. Cică ar fi umblat vorba asta tot pământul până a ajuns la noi. Zicea că ar fi sosit tocmai de la Roma. Vorba era: tot ce al meu – îl port cu mine. Vorbă mare, Iisuse, adică ăsta ești, de colo până dincolo, omul trebuie să fie ceva, să însemne ceva ca om, nu prin ce ar putea lua cu parale, zorzoane, nu te împopoțona cu nimicuri, mă, băiete, că nimic nu are valoare pe lume decât bunătatea unei inimi și cum poți să te dăruiești și altora.

-Eu, tăticule, o să mă fac tuturor totul, îți făgăduiesc.

Și când mi-a zis așa Iisus, zece ani avea, m-a strâns așa ca un nod de gât, că aproape mi-a venit lacrima pe obraz, că nu știam eu ce planuri are Domnul cu el și așteptam îngerul să ne mai țină și pe noi la zi cu planurile lui Dumnezeu pentru fiul său, al meu și al Mariei.

 

Sigur îl iubea și Domnul, cum să nu îți iubești feciorul, dar dacă știam eu ce are de gând să facă făceam o scară lungă, lungă, și mă urcam la el în ceruri să am o vorbă și cu Domnul, îl luam de guler:

-De ce vrei, Doamne, să ne omori băiatul? De ce?! Încurcate sunt căile tale, Doamne, dar e băiatul nostru, Doamne, nu există altă cale, că vorba aceea, ești atotputernicul. Chiar așa?! Un copil așa bun ca Iisus ți-ai găsit tu să omori, Doamne? Ce Dumnezeu ești tu?!

Ce-ar fi fost la gura mea… Bine că n-am știut! Că nu știam eu pe atunci planurile Domnului și m-a luat așa ca o bătaie de future în inimă, uite așa îmi bătea aici fluturele (își duce inima la piept). când mi-a zis Iisus că el o să se facă tuturor totul. Vă spun drept. La mine vorba e vorbă. Nu îmi place nici fala, nici amăgirea. Vorba e vorbă.

E adevărat ce ați mai auzit, că a vorbit în templu, că a plecat în lume și a început să facă minune după minune, că l-au urmat apostolii, doisprezece băietani și bărbați de-a binelea.

 

Dar greu mai ajungea vestea de câte a făcut până la noi în Galilea. Dura și o jumate de an până mai aflam de încă una făcută de Iisus. Și oamenii le mai și înfloreau. Păi, am auzit că a sculat din morți șapte oameni și a vindecat șaptezeci și șapte de leproși. Nu era chiar așa.

Ce să mai, eu am rămas acasă, Maria venise după el la Ierusalim. Și atunci mi-a luat Domnul vorba și privirea, că să mă înmoaie știind ce urmează pentru Iisus al nostru.

Noroc mare am avut cu Abigail. Și am prins eu supărare în inima mea, zic mă, chiar așa, chiar așa?!

 

Și așa pe întuneric am intrat iar la femeie și, cu toată bătrânețea, am făcut eu ce am făcut că a rămas grea Abigail. Și a avut Iisus al nostru o surioară. Pe asta nu o știați. Îi punem numele Maria, a zis Abigail. Maria, îi punem, dacă așa vrei tu.

 

Și lumea în tot Nazaretul nu știa ce să mai creadă, dar nici nu trebuia să creadă lumea ceva. Gura lumii o închide doar pământul! Aveam noi vorba asta. Vorba era vorbă.

Am crezut că s-a supărat îngerul, cum m-am supărat eu când am aflat ce a pătimit Iisus al meu, că am fost și necăjit, zic, mă, chiar așa să i se fi urcat la cap, nu-l vedeam pe Iisus omul să nu trimită el vorbă mai des, să nu…

Zic: i-o fi luat anturajul mințile, mi-am făcut fel de fel de griji, că am auzit că Petru pescarul și frate-su, Andrei, se învățaseră și la cânepă, nici nu vă mai zic. Așa se auzea, așa am auzit și eu.

Și după ce mi-a zis îngerul să plec în cetatea Efesului, am luat-o pe Abigail și pe fiică-mea, Maria, și am pornit la drum și ne-a ajutat Domnul de-am ajuns. Dar când am ajuns să nu o mai recunosc pe nevastă-mea, Maria. Îmbătrânise cincizeci de ani, iar eu abia ce începusem să văd din nou. Tot ce vedeam era senin. Senin, senin.

Ai venit, Iosife, zice. Am venit, Marie. Și uite-o, asta e mica Maria, sora lui Iisus al nostru. Și atunci a început Maria să plângă și să zică (șoptit) răul de Dumnezeu și de Duhul Sfânt și de toată povestea, că dacă știa ce are de gând și cât o să sufere Iisus al nostru, mai să nu blesteme!, dar Ioan, ucenicul lui Iisus, a liniștit-o, ușor, mamă, zice, că mamă îi zicea, ușor, că ne aude Domnul și Iisus e bine, s-a jertfit pentru noi și o să ne mântuiască pe toți.

Și ce mai vrea îngerul de la noi, Iosife, zice Maria, când se mai liniștește. Mi-a zis să te văd. Și am venit să te văd. Eu știu ce mai vrea îngerul, de unde să știu, că nu mi-a zis, parcă tu nu știi cum sunt îngerii.

Dar am știut.

Am știut când am văzut-o așa bătrână, îi tremurau mâinile, se rupsese inima în ea de durere, mai atârna de un firicel, am văzut-o mică-mică, mai mică decât fii-mea și am strâns-o în brațe. De-aia m-a trimis îngerul. Să o mai țin în brațe, să o mai văd, să îi spun că o iubesc și că îmi pare rău.

Dar nu i-am spus nimic. Nu i-am spus că o iubesc, nu i-am spus nimic. Am tăcut ca un pește.

Am tăcut și am ținut-o așa în brațe multă vreme și nici ea n-a vorbit. Parcă rămăsesem iar fără cuvinte.

Până la urmă m-a întrebat dacă mi-e foame, să îi zică lui Ioan să-mi pună o supă? Să ne așezăm la masă toți, ca o familie, și să ne uităm unii la alții și să nu știm ce să spunem și să ne gândim la Iisus și la cum îl purtăm în suflet și asta o să ne vindece și o să fie mai bine când om ajunge pe lumea ailaltă și…

Am zis că nu mi-e foame, deși mi-era. Mai bine, Mărie, zi lui Ioan să-mi pună un păhărel de arak, să cinstim și noi ziua asta când ne-am văzut din nou. Și mi-a pus. Și am cinstit ziua. Și s-a făcut noapte. Și s-a făcut dimineață. Și dimineață Maria cea mare nu s-a mai trezit, pe mine m-a trezit Maria cea mică, mergea în picioare, dormise cu mă-sa, a venit mi-a dat un pupic și așa m-a trezit.

Și m-a luat de mână și a mers în odaia ailaltă unde dormea Maria mea și s-a dus și i-a dat un pupic și Maria mare nu s-a mai trezit niciodată și eu am început să plâng și am zis: Iisuse, Iisuse, ce e viața asta, Iisuse?!

Și s-a făcut așa o liniște și a intrat o rază de soare pe geam și i-a luminat chipul Mariei și nu mai era bătrână, era mai frumoasă ca niciodată.

Și atunci eu mi-am prins capul în palme (își prinde capul în palme) să nu mă vadă Maria mică, să nu mă vadă cum plâng. Am plâns. Am plâns. Am plâns. Și mai plâng și acum (își șterge o lacrimă).

Nu știu dacă ați fost la Efes. E un drum lung. Întâlnești fel de fel de oameni acolo. Fel de fel (ia de pe un raft din atelier o pipă, o aprinde).

Aș vrea să las fumatul, dar nu pot. M-ați văzut. Pot să stau și o oră fără pipă, dar după aia e ceva în mine care mă – mă – mă strânge așa în piept, ca o gheară. Și trebuie să fumez. Și fumez.

Drum lung. Am întâlnit un negustor, venea de undeva din Orient și nu mai știu unde se ducea. Nu i-am spus cine sunt, n-am spus nimănui cine sunt. A căutat de vorbă. La mine vorba e vorbă.

Mi-a zis o poveste din țara lui în care o femeie a rămas grea cu un elefant fantastic și din împreunarea asta s-a născut nu mai știu cum îl chema, mântuitorul lor. Să mi se facă rău, să-mi stea inima. Dacă… dacă…

Când m-am întors, eram așa de obosit că am dormit trei zile și trei nopți. L-am visat pe Levi Brutarul, râdea la mine, zicea: nu ți-ai dat seama?! Eu am fost, Iosife. Eu am fost cu Maria…

Și râdea la mine și se făcea că eu puneam mâna pe cuțit și îl înjunghiam aici, la jugulară (arată unde și cum) și aveam mâinile pline de sânge și fugeam așa plin de sânge prin sat și voiam să mă ascund în atelier, dar nu puteam să intru.

Era ca și cum eram într-un glob de sticlă din care nu puteam să ies și atunci mi-am dat seama că visez și m-am trezit. Mi-am aprins pipa și am încercat să-mi aduc aminte vocea lui Iisus, când îmi spunea tăticule.

(Își aprinde din nou pipa) M-am gândit să-l caut pe Levi, să am o vorbă cu el, chiar mă îmbrăcasem să plec, dar când să ies din curte m-a strigat Abigail și m-a întrebat unde mă duc.

La Levi, brutarul, i-am zis. A murit acum patru ani, mi-a spus, ai uitat. Uitasem. Ai îmbătrânit, Iosife, vino în casă. Și am intrat în casă. Am îmbătrânit.

Când îmbătrânește, omul se gândește la moarte și prima dată nu te lasă ce credeți voi, prima dată te lasă genunchii (pune mâinile pe genunchi). Trosnesc și dor și nu te mai țin. Când te gândești la moarte, te gândești la viața pe care ai trăit-o, la ce ai făcut.

La ce ar fi trebuit să faci și la cum a fost rânduită povestea pentru tine dincolo de alegerile tale. Ce am așteptat și ce n-a venit. Ce a venit și n-am așteptat niciodată. Ce luăm cu noi, dacă luăm cu noi ceva, dincolo.

Nu e ușor să fii tată. Nu e ușor să fii tatăl fiului lui Dumnezeu, binecuvântat am fost eu între bărbați, în veacul veacului, până în vremurile voastre, acum.

(Își aprinde din nou pipa) Poate că am fost binecuvântat, poate că n-am fost. Durerea e prețul pe care îl plătim când iubim, așa se spune.

Copiii care își pierd părinții se numesc orfani. Dar pentru părinții care își pierd copiii nu există un nume. Nu există niciun cuvânt. La început a fost cuvântul.

(Trage din pipă) La sfârșit ar trebui să fie tot un cuvânt, dar cuvântul pe care îl caut eu nu există. Nu e nimic la sfârșit.
Ultimele cuvinte ale lui Iisus au fost o întrebare: își întreba tatăl de ce l-a părăsit. Doar că eu nu l-am părăsit niciodată.

(către public): Nu vă supărați, credeți că sunt mort? Credeți că sunt mort, nu? Nu sunt.

Sunt nemuritor, cineva se gândește din când în când  la mine și se roagă să îl ajut, ca și cum eu aș avea această putere. Cineva îmi poartă numele. Sunt sfânt, sunt binecuvântat între bărbații lumii, în veacul veacului amin.

Și știți că tot visez? Știți ce visez? Și noi, nemuritorii, visăm. Visez ziua aceea în care mă întorceam acasă, nu eram departe de atelier. Făceam un scaun pentru Luca, fierarul și Maria încă nu venise să-mi spună nimic.

(se lasă pe spate, închide ochii) Visez că am visat toate acestea, că am ațipit pentru o oră și nimic nu s-a întâmplat încă și totul ar fi putut să fie altfel. Altfel. Altfel. Altfel.

Sunt un om înăuntrul unui vis înăuntrul unui alt vis. Și visez că așa suntem toți. Toți. Toți.

Și la sfârșit ar trebuie să fie un cuvânt pe care îl caut și el nu există. Ce e la sfârșit?

(Strigă): Ziceți, oameni buni, știți? Știți ce e la sfârșit?!

 

HEBLU

SFÂRȘIT