Mariana nu era prima dată în Italia. Mai lucrase, dar în sud, pe la Lecce, o lume barocă, întru totul străină. Toscana era altceva, Toscana oferă. Iar orașul Lucca – o bijuterie!

Avocata mergea pe nouăzeci și cinci de ani, dar nu îi arăta. În afară de pastilele care încercau să atenueze efectele cumplite ale demenței senile, altele nici nu lua. Și pe astea le lua cu vin. Bea trei pahare de vin, unul la prânz, unul la orele șaptesprezece și unul seara, la cină. Și fuma opt țigări pe zi, de patru ori câte două, începând de la cafeluța de dimineață. Fuma în fiecare zi de optzeci și doi de ani și nici măcar nu tușea, nu-și dregea vocea. Avea o siluetă de Audrey Hepburn, era șarmantă și dacă n-ar fi fost boala și ar mai fi avut toate țiglele pe casă, Mariana ar fi fost foarte mulțumită de această slujbă temporară. Două luni trebuia să o îngrijească, avusese badanta anterioară o treabă și se întorsese în România.

Avocata avea un fiu, Leonardo. Avocat și el. Uneori, avocata nu mai știa unde se află, credea că e în vizită la Mariana și cerea o mașină să o ducă acasă. Crescuse cu guvernantă. Atunci, Mariana se străduia să îi bage mințile în cap: e casa tua, bre, uite, gresie, faianță, piastrelle, e cucina tua, tu hai scelta la cucina, mamaie.

Dar avocata, al cărei nume era Giorgia, nu-și revenea decât dacă venea sau suna fiul, Leonardo. Și el venea sau suna în fiecare zi.

Zilele treceau, într-o duminică, Leonardo le-a pus pe Giulia, nevastă-sa, pe Giorgia și pe Mariana într-o mașină și le-a dus până la Pisa, să viziteze. Altădată le-a dus până la Florența, tot într-o duminică, să viziteze. Giorgia mergea pe picioarele ei, nici de cadru n-avea nevoie. Se simțea foarte bine, atât că noaptea visa procese. Mai pledez, Mariana, îi explica badantei când aceasta o trezea. Într-o noapte a visat că își dă examenul de diplomă, amintiri din viața ei. Era văduvă de optsprezece ani, dar niciodată nu a menționat numele soțului.

La Florența a rămas Mariana cu gura căscată, n-a mai avut cuvinte, i s-a tăiat răsuflarea. Și deși n-a mai avut cuvinte, tot și-a dat fesul, că era iarnă, pe spate și a zis privind în sus, la Dom: Suntem departe rău!

Giorgia și Mariana vorbeau mult, mai ales că Giorgiei îi plăcea să povestească. Păi, când era Leonardo micuț îl culca, legănându-l pe cântece fasciste. Că ea crescuse într-o familie de fasciști, motiv pentru care la școală n-a mers până în clasa a cincea, a învățat acasă, cu profesori particulari. Și chiar și atunci alți elevi o tachinau și strigau la ea: fascista, fascista, scroafa fascistă! Urât. Foarte urât.

Și Leonardo învățase cântecele așa de bine că îi învățase și pe alții la școală și se umpleau străzile de cântecele lor, de se umezeau ochii babelor fasciste din Lucca, fiindcă adevărul e că nu muriseră fasciștii în același timp cu Mussolini.

Mariana nu zicea nimic, ce să zică ea de fasciștii lor, treaba lor, pe ea o interesa să-și ia banii la lună, aproape două mii de euro bani în mână, păi, ce, erau puțini? Când adormea, Mariana visa griji. Cum o să se întoarcă ea acasă noaptea, că nu circulă trenurile, că au furat ăștia tot, futu-le muma-n cur, au furat și calea ferată, nenorociții. Avea doi nepoți și o nepoată, de la singurul ei fiu, Marius, un soț rămas singur acasă și un porc în coteț, porc vietnamez, nu știa de unde făcuse Marius rost de porcul vietnamez. Altă lume, alte vise.

Și zilele continuau să treacă, mamaie, dar matale mai ești fascistă până în ziua de azi, Giorgia îi făcea semn să vorbească mai încet, apoi tăcea, nu răspundea, io sono tua badanta, bre, mamaie, io sono Mariana, io sono ospite qui, e casa tua, Giorgia voia să urce în pod și mai departe să urce până la nori și să traverseze colinele Toscanei, să le vadă de sus, tot mai sus, să ajungă în cerul acela peste care străluceau laurii tinereții sale pierdute, procesele câștigate și amintirile care se ștergeau.

Mamaie, e rău să fii bătrână ca matale, dar măcar nu te doare nimic, nu-i așa, nimic nu te doare, sei stanca, bre, e obosită sărăcuța. Giorgia închidea ochii și Mariana începuse să-i fredoneze un cântec de leagăn, de-al nostru, românesc, fără nimic fascist în el. Ești ca mama mea, bre, că și ea a murit, sărăcuța, la nouăzeci de ani fără șase zile, îți dai seama. Dar Giorgia continua să aibă ochii închiși, toată tăcerea lumii o cuprinsese și Mariana plângea, cu grijă să nu-i cadă lacrimile cu zgomot, să nu-și trezească angajatoarea, prietena, să fie bene, să fie bine.