FEMEIA BALANȚĂ

de Andrei Crăciun

 

 

PERSONAJE:
BĂRBATUL
FEMEIA
VRĂJITOAREA

 

 

 

 

 

Un bărbat pricăjit, cu ochelari de vedere, gârbovit, trage o draperie groasă, se așază pe un fotoliu. În spatele său este o bibliotecă de modă veche.

Toată încăperea pare să fie rămasă în secolul XX, pe la jumătate.

Bărbatul are în jur de patruzeci și cinci de ani, un început de chelie, pe care îl ascunde cu o bentiță, poartă halat de casă și papuci în picioare.

Își aprinde o pipă. Pufăie și vorbește cu ochii închiși. Pe masă are un pahar din care nu bea. Între timp, cu ochii închiși rezolvă un cub rubbik.

BĂRBATUL (cu ochii închiși):
Nu e bine. Nu e bine pentru sănătate. Nu recomand tutunul. Dar fumez de douăzeci și trei de ani, nu mai are rost să mă opresc acum. Mi-ar trebui încă douăzeci și trei de ani ca să elimin răul deja făcut. Prea mult. Nu mai am timp.

Bărbatul deschide ochii.

BĂRBATUL:
Vreau să mă însor. Să fac un copil. O fată. Sau un băiat. Sau o fată. Nu contează. Important e să rămână cu sexul de la naștere. Sunt la curent. Știu ce se întâmplă pe lume. Cine mai rămâne în ziua de azi cum a fost de la început? Expirații. Expirații ca mine. Eu am fost cuminte, eu am rămas cum m-am născut, eu am stat aici cu mămica.

 

A murit mămica. Are doi ani, patru luni și treisprezece zile de când a murit – săraca mămica…

Era în zodia balanței mămica. Cea mai frumoasă zodie pentru o femeie. Femeia balanță e cochetă. Așa era și mămica. Femeia balanță nu face excese. Nici mămica nu făcea excese, mereu mă certa că fumez.

 

Fumez pipă, mămică, îi ziceam. Nu contează, zicea mămica. Tot tutun. Face rău. Nu e bine, mămică, dar face și bine. Mă ajută să mă mai liniștesc și eu. Mă certa mămica.

Avea dreptate să mă certe. Mămica mereu avea dreptate. Mă mai certa că n-am serviciu, că stau cu ea la patruzeci de ani, că mâncăm doar moștenirea lu’ bunicu’ și ce o să se aleagă de mine după ce moare ea.

Cum să mori tu, mămică? Și uite că a murit și mămica. Măcar nu s-a chinuit.

M-am trezit într-o dimineață, era cinci jumate, dau să mă duc la baie și în baie era mămica moartă. A murit pe WC. A murit pe tron mămica. Ca Elvis. Nu a fost prea plăcut. Dar a trecut, a trecut și asta…

De atunci am rămas singur. Singur am rămas. M-am obișnuit să vorbesc așa, cu mine. Încă n-am ieșit de aici. Am avut un pește în acvariu. Îi ziceam Nemuritorul. Avea cinci ani, șapte luni și opt zile. A murit și Nemuritorul.

Vine o femeie la curățenie. Uite că n-am avut curiozitatea să o întreb cum o cheamă. Vine cu Ovidiu cu cumpărăturile. Unde să mă duc? Nu am prieteni. Nu am pe nimeni, o aveam pe mămica. A murit mămica.

Dar știu cu cine vreau să mă însor. Sigur că știu. Doar că uneori, nu știu, uneori nu e de ajuns să vrei ceva. Mi-a povestit Ovidiu un caz cu un popă.

 

Popa nu se știe de unde se pricopsise cu o maimuță, un pui de cimpanzeu sau ceva. Și venea cu maimuța la biserică, ciupea cimpanzeul babele de fund, mai mare rușine.

Și popa zice: sunt lăsate și maimuțele tot de la Domnul, ele nu spurcă sfânta biserică, ele nu fac rău în casa Domnului, omul n-are destulă credință cât să vadă frumusețea din maimuță.

Mi-a rămas mie gândul ăsta: că omul n-are destulă credință cât să vadă frumusețea din maimuță! Și mi-am zis: chiar așa, atunci trebuie să mă însor! Și știu și cu cine, chiar știu!

Nu mi-e frică să recunosc, n-am de ce să mă rușinez. Stau la fereastră și mă uit cine intră în blocul de vizavi. Așa am și văzut-o.

Treisprezece luni și nouă zile sunt de când am văzut-o. Îmi notez. Am un carnețel și notez în el. Notez tot. Când o văd. Cu ce e îmbrăcată. Cum arată. La ce mă gândesc eu atunci. La ce mă gândesc eu că se gândește ea.

Pun muzică la pick-up, ascult muzică bună, rămasă de la mămica. Françoise Hardy. Era cochetă mămica. Femeia balanță!

Bărbatul se ridică, merge la pick up – pune un disc de Francoise Hardy – Comment te dire adieu. Fredonează cântecul, îl ascultă un minut, ridică acul pick-up-ului, îi pune capacul. Se întoarce în fotoliu, se prăbușește cu mâinile pe lângă marginile fotoliului.

 

Muzică frumoasă mi-a lăsat mămica! Nu pot să ascult mai mult de un minut. Mă emoționez. Încep să plâng. Ce ziceam?… Ziceam de ea. Când o văd. Cum arată. Ce gândesc. Ce gândesc eu că gândește ea. Notez. Tot notez.

Răsfoiește un carnețel.

Ia uite: 12 septembrie, după-amiază. Era îmbrăcată într-un pardesiu. Avea cordon pardesiul. Culoare: maro. Frumos pardesiu! Purta cizme. Cu un toc nici mare, nici mic. Toc potrivit. Frumoasă! Brunețică! Păr lung prins în coadă.

Am zis: așa o femeie frumoasă nu poate să fie decât arhitectă. Sau judecătoare. Sau medic stomatolog. Sau ambasadoarea unei puteri străine.

 

Că avea ea ceva care nu părea foarte de pe la noi. Avea ea ceva așa, cum mergea. Avea ceva străin în ea, ce să mai.

Am zis: poate e din Polonia. Ce să caute o poloneză în blocul de vizavi? Avea și talie, avea și bust. Frumoasă femeie! I-ar fi plăcut și lu’ mămica.

Lu’ mămica nu-i plăcea să umblu după fuste. Nici n-am umblat, da’ tot nu -i plăcea.

Dar de ea i-ar fi plăcut. Elegantă. Rafinată. Nu puteam să miros de aici, dar sigur mirosea a parfum scump. Frumoasă femeie!

Sigur e în zodia balanței. Am scris, aici, am zis, uite: Posibil – balanță! Prea e cochetă. Prea e distinsă. N-are ce să fie altceva. Balanță trebuie să fie! Asta a fost demult, în septembrie…

Dar în fiecare zi stau aici și mă uit la ea. Pleacă de acasă la opt și nouăsprezece minute, cel mult opt și douăzeci și șapte.

 

Mai puțin acum câteva luni, când a avut ea ceva, că n-a ieșit din casă patru zile. Probabil guturai. Că îi curgea nasul. Poate a avut febră. Poate a durut-o în gât. Poate a avut mucișori. Frumoasă femeie! Sigur e balanță.

 

Am zis și aici, uite. 13 martie, dimineața. Sigur – sigur e Balanță! A răpus-o guturaiul, probabil că a fost țintuită la pat sărăcuța, dar astăzi a ieșit din casă, mândră, cochetă. Balanță!

Are o mașină mică. Un Ford vișiniu vechi, cred că e din 2008. Cel mult 2010. Ford Focus. Mic. Vișiniu. Cu el merge la serviciu. Se întoarce la șapte și treizeci și două de minute, cel mult șapte cincizeci și trei. Mai mult nu întârzie.

Dacă mai întârzie mă panichez. Mă așez aici pe fotoliu, mă panichez și fumez pipă. Ce m-ar mai certa mămica!

O singură dată a venit cu un bărbat acasă. Două zile a stat nenorocitul în blocul ei. De vineri până duminică. Asta a fost acum șase luni și opt zile. Avea barbă și pălărie.

Nu l-am mai văzut pe nemernic! Poate și-a dat și ea seama că a fost o greșeală. Poate că și-a dat seama că cineva o iubește. Eu o iubesc. Vreau să o iau de nevastă.

Sigur e balanță. Așa o femeie cochetă… Să facem copii! Să nu fim ca omul fără credință care nu e în stare să vadă frumusețea din maimuță!

De alte cincisprezece ori a lipsit noaptea de acasă, ultima oară acum șaisprezece zile. M-am gândit că a plecat la părinți. Poate e din provincie. Poate e din Ardeal. Are ceva ardelenesc în ea. Sau poate că e moldoveancă.

Nu e moldoveancă. N-am văzut-o să vină acasă cu cumpărături. Nu gătește. Și nici nu mai spun ce am auzit eu că mai fac moldovencele. Sau poate că a fost la nenorocitul ăla cu barbă și pălărie.

 

Mi-am făcut griji. Am zis că poate s-a culcat cu el, poate a rămas însărcinată și a fost la o clinică, să lepede copilul.

 

Într-o dimineață mi s-a părut mie că e cam palidă. Balanțele nu sunt palide, balanțele au o roșeață în obraji. Balanțele strălucesc. Balanțele parcă ar fi englezoaice, când vine vorba de strălucirea tenului. Așa de frumos se aprind în obraji, parcă au becuri, parcă au neoane. Și cum e ea brunețică, deloc nu-i stătea bine așa palidă!

O dată aproape că m-a văzut. Am tras repede draperia. Îmi bătea inima ca la porumbei.

Am prins o dată un porumbel. I-am dat drumul. Eram copil. Dar îi bătea inima repede-repede-repede.

 

I-am zis lui Ovidiu să îmi cumpere un ceas care ia pulsul. Dar de atunci nu mi-a mai bătut inima așa. Mi-am luat pulsul. Am zilnic între 72 și 118. Cam mare. Crește când o văd. Și nu doar pulsul.

Îmi crește inima. Și nu doar inima îmi crește. Mai am și o altă greutate în altă parte a trupului, ceva mai jos. Nu. Nu am murdărit gândul la ea. E imaculată. Sigur e Balanță, am zis aici. Uite, 5 mai – fără dubiu, balanță!

Cred că e în octombrie născută. Ca mama. Poate că ea e pe 14, pe 16 sau pe 19. Am pândit să văd dacă vine acasă cu flori sau ceva, dar n-a venit.

 

Nu are decât o singură prietenă care vine pe la ea. Blondă, înăltuță, subțirică, umblă cam despuiată, cred că o dată i-am întrezărit și lenjeria intimă. Chiloți din ăia tanga, chiloți cu ață în vanga curului, cum zicea mămica. Ce o mai enerva pe mămica să vadă ce a apărut după revoluție, că îți era și frică de unde o să se ajungă lumea asta! Așa zicea mămica: nu știu, nu știu unde să se ajungă cu lumea asta!

Blonduță, plăcută. Au luat pizza de la Domino Pizza. Cred că era ceva cu ciuperci. L-am pus pe Ovidiu să îmi aducă toate tipurile de pizza de la Domino.

 

Două săptămâni am mâncat trei pizza pe zi. Nu știu de care pizza era. Nu mi-a plăcut că mânca pizza. Chiar nu mi-a plăcut, serios.

O balanță ar trebui să mănânce doar mâncare rafinată, cu tacâmuri de aur, cum mi-au rămas și mie de la mămica. Mămica nu mânza pizza.

Chiar nu știu ce a fost cu ea. N-am reușit să aflu ce face prietena asta a ei. Ea nu părea arhitectă. Cred că era în zodia pești. Părea din zodia pești.

 

Părea o ușuratică, îmi pare rău că trebuie să o spun. Așa sunt femeile din zodia pești  – ușuratice! Femeile în zodia pești umblă cu chiloți din ăia cu ață. Sigur era pești!

Ce o fi văzut la ea, de ce o fi umblat cu ea? O balanță și o femeie din zodia pești – nu merge. Nu se potrivește. E greșit.

Cred că asta, nemernica asta cu pizza, era născut în martie. Arăta ca și cum ar fi născută în martie. Pe 18, 19 sau cel mult 20 martie! Dacă aș ști cum o cheamă. Dacă aș ști măcar câți ani are…

 

Mai mult de douăzeci și șapte nu cred să aibă, dar parcă mai poți să știi în ziua de azi, cu ce a apărut, cu operații estetice, cu pizda mă-sii, cum zicea și mămica. Așa zicea și mămica…

Aș putea să o caut pe internet. Am intrat pe tinder și pe badoo. Și m-am tot uitat după femei aflate la doi kilometri depărtare cel mult. Mame singure din zona ta care vor să te călărească… M-am și speriat! S-ar fi speriat și mămica.

Dar nu era. Bineînțeles că nu era. O balanță nu umblă cu așa aplicații. Le-am închis și eu. Mi-e și jenă să recunosc, dar am căutat-o și pe only fans, deși nu se putea ca să…

Eu sunt rac, bărbatul rac e sensibil. În zodiacul chinezesc sunt câine de apă. Câinele de apă e sensibil. Ea cred că ea e tigru. Tigru de foc! Ne-am potrivi și dacă am fi chinezi.

 

Bine, totuși, că nu suntem chinezi, asta ne mai trebuia. Chinezi! Nu-i plăceau chinezii lu’ mămica, să nu audă de ei, de la chinezi doar acupunctura îi plăcea. În rest – să nu audă! Acupunctura și zenul.

Stau, stau, stau așa și mă uit la ea. Frumoasă! Femeie-balanță! Când pleacă și când se întoarce. O văd câteva minute pe zi. Am uitat să spun: și astă-vară a fost plecată alte șapte zile.

Cred că a fost la mare. S-a întors bronzată. Poate a fost că ăla cu barbă și cu pălărie. Poate că vara ăla poartă pălărie de paie. Un nenorocit!

 

Ăla, sigur-sigur e berbec. Sau poate nu e. Poate e taur animalul! Mai rău – taur trebuie să fie. Sau poate că e gemeni. Așa e cel mai rău.

 

Sigur e gemeni. Dar s-a întors singură, că singură s-a întors. Normal, te întorci cu gemeni acasă… N-avea cum! Femeie-balanță! A venit cu Fordul. Fordul Focus vișiniu, mic.

Într-o zi mi s-a părut că trage un fum dintr-o țigară electronică. Am rămas cu gura căscată. Ea – să facă așa ceva! Mămica nu fuma. Mămica mereu mă certa că fumez pipă. Cum să facă ea așa ceva?!

Balanța nu fumează. Femeia balanță e dichisită. Balanța e cochetă. Îi strălucesc dinții în întuneric, Balanța are grijă de igiena ei orală. Monica Bellucci e Balanță. Monica e actrița mea preferată. Și mămica o plăcea pe Monica. Un bust generos, frumos, de doamnă, așa zicea mămica.

Bărbatul se ridică, se plimbă prin încăpere cu mâinile la spate. Își aprinde pipa, mângâie un tablou. În tablou e generalul Eisenhower. Oftează puternic.

Șaptezeci și cinci de ani, generale! Șaptezeci și cinci de ani de la debarcarea în Normandia, cel mai important eveniment din istorie! Am vrut să vin, generale, să las casa, să las orașul, să mă urc într-un avion, să zbor și să merg la aniversarea asta a celei mai mari dintre isprăvile tale. N-am putut. Îmi pare rău, generale! Iartă-mă! Îți transmit scuzele mele oficiale!

Bărbatul sărută tabloul.

N-am  putut să stau departe de ea. Era o operațiune prea  complicată – logistic era prea complicat, erau prea multe de rezolvat, generale! Mă înțelegi, știu că mă înțelegi, generale!

Aș fi lipsit măcar o săptămână. Cum să nu o văd o săptămână?! Deloc?! Nu! N-aș fi putut.

 

M-ar fi torturat numai gândul că sunt departe. Unde e? Ce face? Cu cine umblă? De ce nu a ajuns acasă? Poate e bolnavă?! Poate că a făcut rujeolă! Poate are o piatră la rinichi?! Poate a făcut cancer!

Poate că a doua zi dimineață se simte mult mai bine, poate că a lăsat-o deja cancerul și merge la serviciu…

 

Poate că merge în pasul ștrengarului, în pasul ștrengăriței! Și eu să nu o văd, doar să mă torturez gândindu-mă, gândindu-mă… Nu! Fel de fel de gânduri se înghesuie în capul omului când nu știe sigur o treabă.

Îmi pare rău, generale. N-am fost demn să debarc în Normandia la șaptezeci și cinci de ani de la cea mai mare dintre isprăvile tale. Mi-am dorit! O, cum mi-am dorit! Poate dacă am fi mers împreună…

Dar cum să mergem împreună?! Poate că nici nu știe ce ai făcut pentru continentul european, generale, pentru pace, pentru libertate!

Nu spun că ar fi fascistă, păcatele mele! Dar poate că nu știe, că nu îi pasă, nu o interesează. Poate îi pasă mai mult să-i stea oja bine pe unghii!

 

Cum aș putea să îndur o asemenea situație, generale?! Nu. E mai bine să nu știu. Ce nu știi nu te atinge. Nu?

Despre tine știu totul generale. Îți plăceau usturoiul și varza, jocurile de cărți, tabinetul, pariurile hipice, armele de foc, fluviile, cămășile sobre. Fructele. Spatele drept și, la doamne, o constituție robustă, atletică.

 

Doamna Eisenhower era și ea tot balanță. M-am informat, generale. M-am informat bine, foarte bine m-am informat…

Mă torturează și nu-i pasă. Nu-i pasă de suferința mea, e rece, e rea, e o nenorocită. Poate că nu e balanță! Balanța e bună, cum a fost mămica. Balanța caută să te ia în brațe, să te mângâie.

 

Într-o noapte am visat foarte urât, am visat că era, mi-e și rușine să zic, o femeie care primește mulți oaspeți. O curvă.

 

Dar am visat că era curvă în Barcelona, poate pentru că citisem o povestire în care o curvă bătrână își învață câinele să plângă la mormântul ei. Trăia săraca, dar nu mai avea mult de trăit.

 

Am citit mult. Mă dor și ochii. Uite că nici nu știu unde mi-am pus picăturile, unde o fi Vizik-ul ăla? Și mămica săraca își punea picături în ochi.

Aș putea să ies în stradă, măcar noaptea. Dacă n-ar fi boala, poate mi-aș face curaj. Dar e boala, mămica mi-a zis că nu am voie să ies niciodată din casă. Dacă ies, pot să și mor!

Aerul e altfel afară. E poluare. Sunt pungași, poate să mă calce și o mașină. În casă sunt în siguranță. Mămica a avut grijă să fiu în siguranță.

I-am făcut un altar. I-am pus poze, i-am aprins o lumânare electrică. Mereu e lumina aprinsă la mămica. Mămica a vrut să-mi fie bine.

Dar nu mai mi-e bine. Nu mai pot să trăiesc fără femeia asta blestemată. Femeia-balanță! Nu mai vreau să trăiesc.

Scoate o pastilă din halat. Bea din pahar.

Gata! De-acum nu mai contează. Am luat pastila asta și o să mor. Gata. N-o să mă doară nimic. Mă duc la mămica.

Am zis să îi scriu o scrisoare femeii, să știe că am existat, să i-o las aici, lui Ovidiu, dar mi s-a făcut rușine.

Uite că acum mor și îmi pare rău doar că nu m-am dus în Normandia. Dacă știam că nu mai pot să trăiesc… Măcar cinsteam memoria generalului.

Dar știe omul când nu mai poate? Cine știe când vine ziua din care gata – nu mai poate!

Se uită la ceas.

Nu mai am mult, un sfert de oră și gata. E bine că mor duminica.

 

E o zi bună, e bine și că nici n-o să știe nimeni că am luat ceva, or să spună că am făcut infarct. Eram și bolnav.

Acum o să stau așa (pune mâinile pe piept) și o să aștept. Toți așteptăm, doar că eu știu cât.

Acum o să îmi bată inima mai tare, din ce în ce mai tare până o să-mi explodeze pieptul, dar deja atunci nu voi mai simți nimic. Nu voi urla de durere, n-am niciun animal în casă care să dea de știre că am murit.

(își ia mâinile de pe piept, se ridică și se duce țintă la tablou, privește iar îndelung tabloul generalului): Îmi pare rău, generale, dar adevărul e că într-adevăr nu mai pot ieși din casă, sunt prea multe pericole, a înnebunit lumea, dacă ai ști ce se spune la știri, în fiecare zi!

Peste tot – nebunie. Până și în Groenlanda, generale. Și nu îmi face nicio plăcere că trebuie să o spun, dar a pornit de la dumneata de acasă, de la americani. Păcat că n-ai fost nemuritor…

(bate tabloul cu degetul): Sau poate că e mai bine că n-ai fost nemuritor, n-ai mai văzut cum au ajuns. S-au îngrășat americanii dumitale. Au făcut gușă și burtă și se cred stăpânii lumii de când i-au învins pe sovietici.

Mai vorbeam politică și cu mămica. Ea era îndrăgostită de Reagan. Bărbat frumos, pieptănat bine! Cu cărare. Așa mă pieptăna și pe mine mămica.

Dar după ce a venit și la noi democrația a zis mămica mea că nu e cine știe ce nici democrația. Bine că am avut moștenirea, ce ne-am fi făcut fără moștenire?!

Mămica zicea că nu făceam nimic fără moștenire, ea trebuia să aibă grijă de mine, unde să mergem afară, afară sunt prea multe pericole, generale.

Se uită la ceas.

Să tot fie încă zece minute. Ce să mai fac eu în astea zece minute? Să mă mai gândesc la ea! Frumoasă femeie! Balanță!

Se ghemuiește în fotoliu.

 

Când eram mic, eram claustrofil. Așa mă strângeam, mă băgam în dulapuri, îmi plăcea să stau închis acolo, nu deranjăm pe nimeni, nu mă deranja nimeni, era frumos tare. Cred că așa e și când ești mort. Te ghemuiești în burta pământului și nu deranjezi pe nimeni.

Dar m-a prins o dată mămica și s-a supărat tare, că de ce am intrat în dulap, că așa vreau eu să o chinui pe ea, că ce înseamnă asta, că m-am țăcănit la cap și că semăn cu taică-miu.

 

Asta era cel mai rău să-mi zică: semeni cu el, zicea. Dar eu nu știam cum era el, nu l-am cunoscut niciodată. El s-a supărat cu mămica și a plecat în lume și nu s-a mai întors niciodată.

Mămica zicea că speră că a murit în Turcia. De ce în Turcia, nu mi-a zis. Am crescut fără tătic. A fost tot mămica și tăticul meu.

Romina Power! Ea îi plăcea lu’ mămica. Al  Bano și Romino Power. Balanță și Romina. Toate femeile care îi plăceau lu’ mămica erau balanțe! Tata era săgetător. Cea mai zodie proastă, zicea mămica. Avea ea motivele ei.

Când s-a îmbolnăvit mămica a zis că se face ea bine cu medicina alternativă, a umblat prin vraci, a băut ceaiuri de hibiscus și trei frați pătați, s-a apucat și de yoga mămica.

I-a deschis un șarlatan chakrele și tot a murit mămica. Și m-a lăsat singur. Să nu aud de guru! Să nu mai aud eu de așa ceva.

Îmi e dor de mămica. Îmi e frig. Așa e când mori: ți se face dor de mămica și ți se face frig? Îmi e dor de mămica, e frig și se face întuneric.

 

HEBLU.

Când lumina se aprinde, bărbatul de dinainte e într-un salon ca de azil de bătrâni. E mai bătrân cu patruzeci de ani decât era înainte. O femeie tânără vine spre el, îl învelește și caută să nu-l trezească.

BĂRBATUL: Ai venit?
FEMEIA: Am venit, domnu’ Stelescu, păi nu vin eu la dumneavoastră? Haideți să vă duc la pat, să vă odihniți.

BĂRBATUL: Ce frumoasă sunteți, domnișoară. Femeie balanță!
FEMEIA: Haideți, domnu’ Stelescu, mă faceți să și roșesc.

BĂRBATUL: Semănați cu mămica mea, și ea era tot balanță.
FEMEIA: Haideți, ușurel, până la pat.

 

BĂRBATUL: Mi-ați adus o portocală?

FEMEIA scoate din buzunarul halatului o portocală, gata desfăcută

FEMEIA: Păi nu vă aduc eu mereu portocală?

 

FEMEIA îl conduce spre pat și îl așază în pat. BĂRBATUL se culcă pe o parte într-o poziție de fetus. FEMEIA se întoarce în salon.

Se așază pe fotoliu și își aprinde o țigară.

FEMEIA: Săracu’ om, nu mai știe pe ce lume e, nu mai are toate țiglele pe casă, îi plouă direct în mansardă. Amestecă timpul, e o varză în capul lui.

Și am auzit că a fost om mare. Bunică-su’ parcă a fost prim-ministru în România, după război, înainte să vină iar rușii. Nu mai știu cum îi zicea.

Cine știe dacă o fi așa. Dar e cuminte, e cuminte domnu’ Stelescu. Îi place lui să mă mângâie, să mă pupe, crede că sunt mămica lui.

 

N-a avut copii săracu’. Zicea că a iubit el tare-tare o femeie, dar nu știa să spună cum o cheamă. O fi uitat.

 

Atât mai știa: că era în zodia balanță. Ca mine. Crede că eu sunt ea. Ce să mai… Nu poți să știi niciodată ce e în capul unui om. Nimeni nu cunoaște pe nimeni, aia e.

Stinge țigara în scrumieră. Își aprinde alta.

FEMEIA: Îl ține un nepot aici. Cred că vrea să moară mai repede domnu’ Stelescu să-i ia banii, ce-o mai avea și el. Am auzit una: că aici, peste deal, în pădure… E una care… E una care… Mi-e și așa să spun ce face. E un bordel, ce să mai!

 

Un bordel în care una, cică ar fi țigancă, se… Se culcă într-un coșciug. Dar doar cu bătrâni, cică să le ia frica de moarte. Nici nu le mai face nimic, ce să le mai facă, doar îi ține așa în brațe, îi mângâie pe boașe, cine știe ce le mai face, ferească Dumnezeu, uite îmi fac și cruce (își face cruce).

Și apoi mor moșii liniștiți, nu mai au treabă. Cică e vrăjitoare. Vraja ei e că vindecă frica de moarte. Cică i-ar zice Marcela. Sau Valentina. Marcela sau Valentina, nu mai știu, Doamne câte au apărut pe lume, te și minunezi. Iar îmi fac și cruce (își face cruce).

Și a vorbit nepotul: unchiule, că unchiule îi zice lui, hai să te duc undeva, să te vadă o doamnă, o doamnă, auzi, te liniștește.

 

Și domnu’ Stelescu ce a zis. A întrebat ce zodie e asta, Marcela sau Valentina, vă dați seama că e dus bine de tot săracu’ domnu’.

Și nepotu’ a zis că nu știe, dar întreabă. Dacă e balanță, merg, zice.

Vorba vine că merge, că abia mai merge săracul. Și acum nepotu’ ce o să facă, îl păcălește pe domnu’ Stelescu, ce să facă.

Ca să vedeți cum e singurătatea asta. Urâtă e bătrânețea! Urâtă e singurătatea! Cine spune că e vârsta de aur e un dobitoc și nu știe ce spune, n-a lucrat niciodată la un azil. Eh…

Stinge țigara. Aprinde alta.

Ce o visa domnu’ Stelescu acuma? O visează pe femeia aia pe care nu știa cum o cheamă? L-am și întrebat pe nepot, zic: a avut domnu’ Stelescu o relație cu o femeie din cartier, de unde a locuit, că vorbește mereu de asta, dar nu mai știe cum o cheamă.

 

N-a avut, doamnă, nicio relație, mi-a zis nepotu’. Cu nimeni, niciodată. Dați-vă seama, ce om. Urâtă e bătrânețea!

HEBLU.

Când luminile se aprind, o femeie brunetă (cam la șaizeci de ani) e cu domnul Stelescu într-un coșciug imens – un coșciug negru, cu interior roșu.

 

Femeia fumează, iar domnul Stelescu pufăie la pipă. Femeia e în neglijeu, domnul Stelescu într-un costum maro, vechi. Femeia e „vrăjitoarea”. Femeia stinge țigara, domnul Stelescu stinge pipa. Se culcă. Femeia îl ține pe domnul Stelescu în brațe, bărbatul e în poziția unui fetus.  

BĂRBATUL (peste umăr): Nu vă supărați că vă întreb? Sunt cumva mort?
VRĂJITOAREA: Cum să fiți dumneavoastră mort… (îl mângâie). Păi, se poate?! Nu de aia am venit, ca să nu ne mai fie frică de moarte?! Să stăm așa, să ne mai liniștim… De aia am venit.

BĂRBATUL: Și spuneți că sunteți balanță?
VRĂJITOAREA: Sută la mie – balanță! Vă arăt buletinul. 2 octombrie născută.

BĂRBATUL: Sută la mie e puțin.
VRĂJITOAREA: Cum adică?

BĂRBATUL: Înseamnă zece la sută. Mă iertați, mi-a plăcut matematica. Mămica mea m-a învățat matematică.
VRĂJITOAREA: Cum se zice, dumneata știi mai bine, că ai trăit mai mult, ai văzut mai multe. Dar eu sunt balanță.

BĂRBATUL: Și mămica mea era balanță.
VRĂJITOAREA: I-auzi.

BĂRBATUL: Și femeia asta de care am fost îndrăgostit era balanță…
VRĂJITOAREA: I-auzi, am fost îndrăgostiți…

BĂRBATUL: N-am vorbit niciodată cu ea, dar sigur avea o voce frumoasă. Femeia balanță are voce frumoasă.
VRĂJITOAREA: Avem.

BĂRBATUL: Nu ieșeam din casă, zicea mămica să mă feresc de pericole, murise mămica…
VRĂJITOAREA: I-auzi, sărăcuțul… (îl mângâie).

BĂRBATUL: Sigur sunteți balanță?
VRĂJITOAREA: Haideți, domnule, dacă am zis. Se este! Balanță!

BĂRBATUL: Nu vă supărați pe mine, pentru mine… pentru mine e prea târziu să…
VRĂJITOAREA: Vedeți-vă de treabă, niciodată nu e prea târziu. (Femeia îl întoarce pe bărbat cu fața spre ea și scoate la iveală un sân, îl așază la sân, bărbatul se supune).

VRĂJITOAREA: Așa, ușurel, ia să vezi tălică, ia să vezi cum trece frica de moarte (îl mângâie pe cap, bărbatul nu spune nimic, continuă să se lase “alăptat”). Ușurel, așa.

După aproape un minut de tăcere, femeia își retrage sânul și îl acoperă cu furoul.

VRĂJITOAREA: E mai bine,  nu? E mai bine… Ce e, acum, te trage la somn?

BĂRBATUL stă în fund cu genunchii la piept (coșciugul e enorm, de șapte ori cât un coșciug normal) și plânge.

VRĂJITOAREA: Și cum era femeia balanță? Cea mai frumoasă femeie din lume sau cum?
BĂRBATUL (se luminează la chip): O cunoașteți?

VRĂJITOAREA: Am mai văzut bărbați îndrăgostiți…
BĂRBATUL: N-am vorbit niciodată cu ea…

VRĂJITOAREA: Ia încercați să vă întindeți un pic, mai avem un sfert  de oră și vine nepotul să vă ia.
BĂRBATUL: Și acum o să mor? Țin minte că m luat o pastilă și…

VRĂJITOAREA: N-o să muriți acum, muriți când vrea Dumnezeu. N-ați luat nicio pastilă, asta cu pastila a fost mai demult.
BĂRBATUL: Dumnezeu?

VRĂJITOAREA: Dumnezeu.
BĂRBATUL: O să mă întâlnesc cu mămica.

VRĂJITOAREA: Așa este, după ce murim ne întoarcem de unde am plecat.
BĂRBATUL: Pot să mă mai întind un pic lângă dumneavoastră și să aștept?

 

VRĂJITOAREA: Hai, ușurel, ne întindem și așteptăm… Hai, că m-ați făcut geloasă acum, cum era femeia?
BĂRBATUL: Era cochetă…

VRĂJITOAREA: I-auzi.
BĂRBATUL: Și soția generalului Eisnehower era balanță.

VRĂJITOAREA: Nu mai spuneți!
BĂRBATUL: Și Romina Power!

 

VRĂJITOAREA: Aici m-ați nimerit. Al Bano și Romina Power – preferații mei!
BĂRBATUL (se ridică în capul oaselor): Serios? Ce vă place de la Romina?

VRĂJITOAREA (începe să fredoneze): Sempre, sempre
Sempre, sempre tu/ (Sempre, sempre, insistentemente)/ Nella mente/ Insistente tu/ (Nella mente, insistentemente)

BĂRBATUL: Credeți că aș putea să îndrăznesc să vă invit la dans?

VRĂJITOAREA: Puteți să dansați?
BĂRBATUL: Încerc.

Izbucnește o muzică: Sempre, sempre – Al Bano și Romino Power. Cei doi dansează în fața coșciugului.

VRĂJITOAREA: Bărbatul cu pălărie a fost soțul meu douăzeci și doi de ani după aceea.
BĂRBATUL: Poftim?!

VRĂJITOAREA: Bărbatul cu pălărie. A fost soțul meu.

BĂRBATUL se oprește.

VRĂJITOAREA: Bineînțeles că eu sunt. Pizza era cu pepperoni. Pe prietena mea o chema Marina și era într-adevăr în zodia peștilor. Eu nu sunt nici moldoveancă, nici ardeleancă. E mai rău: sunt olteancă (râde).

BĂRBATUL (se oprește): Dar de unde știți dumneavoastră toate astea?! Cum e posibil? Cine sunteți dumneavoastră? Sunteți moartea?

VRĂJITOAREA îi face semn să tacă, îl ia în continuare la dans. Pe fundal continuă să se audă Sempre, sempre… Melodia nu se oprește nici după ce cade cortina.

SFÂRȘIT.