I. Insula

La șase ani, o lună și trei săptămâni am intrat în clasa întâi. Nu a fost o schimbare prea mare în viața mea, pentru că oricum trăisem în trena școlii unde predau părinții mei matematică. Îmi plăcea geometria în spațiu, din care nu înțelegeam, pe atunci, nimic. Era cu puțin înainte de revoluție.

Aveam casa plină de cărți și într-o zi am deschis una și am constatat că învățasem să citesc. Minunat sentiment de libertate: să-ți citești singur cărțile (păcat că nu-l cunoaște și generalul Ciucă)! Nu m-a mai părăsit niciodată. Cartea aceea era Robinson Crusoe.

Probabil că nu am citit-o ca alții și că am luat din ea ce era pe măsura mea. Mi se părea grozav să naufragiezi pe o insulă pustie, să nu ai nevoie de nimeni, în afara unui nou prieten. La șase ani voiam să fiu Robinson Crusoe – și încă mai vreau.

II. Italia

La șapte ani am văzut la un televizor parțial color campionatul mondial de fotbal din Italia. Nopțile erau magice pe atunci, așa cum ne spunea și cântecul.

Primul mare fotbalist pe care l-am văzut pe micul ecran a fost Lăcătuș – era în meciul cu Uniunea Sovietică. Încă exista Uniunea Sovietică. Lumea se născuse din nou, zidurile erau dărâmate, oamenii aveau speranțe și încă nu ajunseseră minerii la București. Mai aveau puțin, foarte puțin.

Am mai rămas cu câteva nume de atunci: Zenga, Roberto Baggio… Poate că nu trebuia să naufragiez pe o insulă pustie. Poate că era bună și o peninsulă – și anume aceasta, Italia.

Și, dacă se poate, să fie pentru totdeauna vara lui 1990. O vreme am crezut că nu se poate. Acum știu că, de fapt, se poate. Când ești, ca mine, un nostalgic – se poate. Se prea poate.

III. Cronicarul

La opt ani am descoperit un alt continent: ziarele. Am citit un articol de Radu Cosașu, care mulți ani mai târziu mi-a devenit cel mai bun prieten și, cumva, singurul.

Nu cred că era întâmplător că îl vizitam în fiecare vineri și aveam insula noastră. Îmi povestea cărți și filme de acum cincizeci de ani, îi povesteam ce mai văd prin lume. Devenisem un călător. Trăiam în zbor. Și ne uitam la meciuri de fotbal, ultima cupă mondială am văzut-o împreună.

De la opt ani am știut că nu voi fi nici Robinson Crusoe, nici Marius Lăcătuș. Voi fi ziarist. Mai exact, cronicar sportiv. Nu mi-am revizuit această speranță.

Scriu povești despre sport de aproape douăzeci de ani și încă mai sper să devin într-o zi cronicar.

IV. Telefonul

La începutul anului 2023 eram în doliu (și încă mai sunt). Îmi murise o bunică, aceea de la care moștenisem privirea asupra lucrurilor și oamenilor. Târziu, chiar și când nu mai vedea, ea vedea lucrurile și oamenii drept ceea ce sunt și înțelegea, repede și exact, de ce sunt așa. Dar putea să vadă și ceea ce ar fi putut fi. Era, așadar, o povestitoare.

Ajungea la adevărul unei povești cu o ușurință care mă uluia. De la ea am învățat că, la urma urmei, totul e o poveste.

Eram în doliu și nu aveam niciun chef să dau sau să primesc telefoane (nici înainte nu aveam).

Tocmai mă întorsesem dintr-o insulă din Atlantic, trăisem deja câteva zile în București (greu!) și voiam să plec mai departe.

Și atunci m-a sunat Claudiu Mitcu. Îl știam eu pe el, era un regizor.

Pe Mitcu îl cunoscusem cu câțiva ani mai devreme, avusesem pentru câteva zile același angajator. Am umblat prin niște munți din nordul României, eu (și alți ziariști) am scris câte ceva de acolo. El era cu o echipă de filmare. Avem un patrimoniu comun de harfă din vremea aceea (un călugăr, niște ciobani, o stână, câteva oi, mai multe).

Ne-am mai întâlnit apoi la un festival pe la Alba Iulia. Eu venisem pentru Popescu, scriitorul. Și a stat și Mitcu la masa lui Popescu. Cine stă la o masă cu Popescu fie rezistă, fie pleacă și nu mai auzim de el niciodată. Mitcu a rezistat. Dar nu-l mai văzusem de șapte ani.

Ce-o mai vrea și ăsta?

I-am răspuns.

V. Puzzle

Voia să facă un film. Mai exact, fusese tocmit pentru a face un film. Despre ce?, cred că am întrebat, doar ca să nu închid din prima. De filmele lui Mitcu îmi arde mie acum?, mă gândeam. Despre generația de aur. Stai. Că asta e altceva.

Am copilărit într-un oraș monoindustrial dintr-o pădure. Orașul depindea de o fabrică de armament și avea un stadion. Pe stadionul acela juca, deseori, naționala de tineret a României. Acolo s-au întâlnit prima dată Gică Popescu și Dan Petrescu, de pildă.

Oamenii aceștia nu erau pentru mine doar umbre din televizor. Erau oameni care fuseseră la noi în oraș, erau adevărați, amicii mei din copilărie îi văzuseră și îi povesteau ca pe semi-zei. Și eu i-am văzut. Ultimul meci în România al lui Hagi înainte să plece la Real Madrid a fost, parcă, la noi în oraș.

Aveam o datorie de recunoștință neachitată față de acești fotbaliști care îmi făcuseră copilăria și adolescența foarte frumoase. Am mai scris asta: cine te face fericit în copilărie te face fericit pentru totdeauna.

Am spus da, facem – fără să mă intereseze cine era producătorul sau alte detalii, care de obicei contează.

Aș face la fel astăzi? Nu, n-aș face la fel. M-aș gândi câteva zile înainte să accept. Dar tot aș accepta, că doar nu sunt nebun să îl las pe altul să scrie povestea pentru care m-am antrenat, fără să știu, toată viața. Așa că a rămas că voi scrie scenariul.

Și am scris și eu ceva. Nu mi-a luat mult. După douăzeci de ani de scris zilnic măcar două ore pe zi dimineața și două ore seara, scriu destul de repede. Credeam că asta a fost tot și voi putea pleca, în sfârșit, pe o insulă, undeva departe.

Pentru mine, o poveste trebuie să aibă: concizie (ce nu am eu acum), claritate, coerență. Am încercat să imprim asta în film.

Am gândit un traseu cât mai clar: de unde trebuie să plecăm, unde trebuie să ajungem, ce imagini avem nevoie și de unde le putem lua, cu ce oameni ar trebui să vorbim, ce ar trebui să îi întrebăm, în ce direcție trebuie să meargă răspunsurile lor (care să rămână ale lor). Am gândit, deci, un puzzle cu mii de piese. Și asta am scris – ăsta ar fi scenariul.

Dacă știam că va trebui să îl și completez, poate că totuși rămâneam pe o insulă, undeva departe. Dar a trebuit.

Stai un pic, măi Mitcule, ce înseamnă, de fapt, și scenariul ăsta? O să se tot schimbe, mi-a zis.

Și așa e, pentru că nici nu putea fi altfel: orice spunea un om trebuia completat, confruntat în întâlnirea următoare. Dar linia trasată de la început a rămas.

Fără să fiu regizor, producător, producător executiv, cameraman, fără să îi fi făcut muzica sau montajul, fără să fiu operator de sunet sau oricare dintre ceilalți oameni extrem de importanți la făurirea filmului (și cine nu e important în felul lui? – un film fiind o ecuație cu mii de necunoscute), ăsta e și filmul meu. Nu vreau să fiu mai mult decât sunt. Dar nici mai puțin.

Am adunat zeci de ore de filmări și am folosit (deocamdată) doar una și jumătate.

VI. Ce am făcut, totuși

Mi s-a rupt inima când a trebuit să tăiem din film, să-l lăsăm de la patru ore la trei ore și apoi mi s-a mai rupt o dată când a trebuit să îl ducem de la trei ore la două ore și apoi mi s-a mai rupt și ce mai rămăsese din ea când l-am lăsat la una și jumătate.

Mi-a venit să îmi tai mâna cu care am scos câteva vorbe (ale lui Hagi) despre Didi Prodan, cel care s-a grăbit spre cer. Pur și simplu nu mai aveai loc să arunci un ac în film.

Erau zeci de personaje și fiecare avea ceva de spus. Am fost nedrepți, cu siguranță, dar mereu cu gândul că e mai bine pentru film. M-am simțit ca Iordănescu, înainte de meciul cu Columbia, din ’94: cine joacă și cine nu și de ce?

Am fost în arhive să caut imagini (mulțumesc, Mateaș, mulțumesc, Tătaru – anul trecut pe vremea asta ne uitam la casete video de acum patruzeci de ani și mâncam covrigei, undeva în televiziune). Acum putem spune ca Țopescu, după meciul cu Argentina din 1990: gustăm dulcea oboseală a finalului victorios – victorios e un fel de-a spune.

Am fost în arhive să caut ziare (mulțumesc, Ileana), bine că le citisem pe toate încă din anii 1990, așa că știam exact ce și unde voi găsi.

Am făcut interviuri (o parte dintre ele, cel puțin – altele le-au făcut alți oameni din echipă, la un film lucrează o sută de oameni; unele le-a făcut Ionel Stoica, ziaristul care fusese cu naționala în America, în 1994).

Dar în afară de întâlnirile cu domnul Emeric Ienei, cu Mircea Sandu, cu Hagi, Dan Petrescu, Selymes, Dorinel Munteanu și Vlădoiu, nu am lipsit de la niciuna – la tot ce se vede în film am fost acolo și nu ca plantă decorativă. N-am fost președintele, cum s-ar zice.

Dar și pentru întâlnirile la care dintr-un motiv sau altul nu am ajuns a trebuit să căutăm întrebările potrivite, unghiul potrivit de abordare a fiecărui om în parte.

Am fost bucuros să constat la sfârșit că am reușit ce îmi propusesem, agenda mea ascunsă: să apară fiecare în film așa cum e el, de fapt, în realitate. Să te uiți la cum vorbește

Lăcătuș în film și să știi: aha, deci așa e Lăcătuș! Să te uiți la Belodedici și să știi: bun, deci așa e Belo!

Am câteva sute (poate o mie, poate chiar două mii, cine mai știe?) de interviuri făcute în scurta mea carieră de ziarist. Îmi place, în acest aspect, să fiu uitat. Sunt ca George Costanza din îndrăgitul serial artistic Seinfeld.

Când fac interviuri, nu vreau să fiu ținut minte. Vreau să pun întrebările de care e nevoie și să insist, pe străzi secundare, până ajung la răspunsurile pe care le caut. Și apoi să dispar. De obicei, plec pe o insulă.

Nu caut niciodată reflectorul (dar nici nu tac, dacă am ceva de zis), refuz nouă invitații din zece la televiziuni, podcasturi, emisiuni de radio, gazete, nu vreau să apar nicăieri, vreau să muncesc, să îmi văd de treabă și să plec. Din primăvara asta o să le refuz pe toate, am mai spus și asta. Și, desigur, o să plec iar. Pleci, pleci, dar trebuie să te mai și întorci.

VII. Robinson Crusoe

La începutul săptămânii am venit de pe o insulă din Mediterana la București pentru avanpremiera filmului despre generația de aur, la care au muncit, cum spuneam, cam o sută de oameni.

Eu îl mai văzusem de 2.439 de ori, știam fiecare replică, îi știam punctele slabe (nimeni nu e perfect, cu excepția influencerilor români) și punctele tari.

Nu mă întâlnisem cu toți oamenii cu care aș fi vrut – nu am stat de vorbă cu Valderrama, de pildă. Dar, vorba lui Hagi, dat fiind că suntem români rău nu e.

Ce voiam să spun e că puteți să mergeți la cinema, să vedeți cu ce m-am ocupat în ultimul an (care credeam că nu se mai termină).

Și nu a fost un an ușor, întâi mi-a murit domnul Cosașu, apoi mi-au murit ziarele.

Și poate că am ajuns totuși Robinson Crusoe.