1.

Primăvara se hotărâse foarte târziu să înceapă. Pe jumătate, Paul își pierduse speranța că va mai începe în acel an sau vreodată. Pe jumătate, Paul își pierduse orice speranță. Dar uite că începuse. Și uite că nici nu clipise Paul de două ori și deja venise vara. „S-a futut vremea de tot”, se gândi.

Fuma sprijinit de zidul bătrânului bloc de pe Academiei, bloc trainic, domnu’ Paul, făcut de ruși pentru ambasadorii lor, nu pică ăsta la cutremur, vedeți-vă de treabă, n-aveți o țigară în plus?!

Încă putea să-l audă pe Tinu, căruia îi spunea Tovarășul Tinu, fiindcă într-adevăr pentru el comunismul nu trecuse niciodată. Era administratorul blocului, așadar știa să fie deopotrivă imbecil, viclean și ticălos.

Mare canalie și Tovarășul Tinu. Dar măcar nu se ferea în chestiunile esențiale:

– Nu doar că am turnat la Securitate, domnu’ Paul, da’ aș mai turna și acuma, dacă aș avea cui!

Și uite că murise și administratorul blocului, abia ce îi făcuseră de doi ani. Și într-adevăr blocul nu căzuse. E drept că nici nu fusese vreun cutremur, dar oricum. Paul era mulțumit.

Fuma țigări Pall Mall alb. Nu erau foarte tari, dar își făceau datoria. Îl omorau lent și îi aduceau aminte de tinerețe.

În tinerețe iubise o nenorocită pe nume Laura. De la ea se învățase să fumeze. Stinse țigara cu speranța că între timp nenorocita făcuse cancer de plămâni și murise în chinuri. O nenorocită. Telefonul vibră.

– Bună dimineața, domnu’ Paul?

-Eduard.

-În telefon vă am domnu’ Paul.

– Eduard Paul. Eduard e prenumele. Paul e numele. Puteți să-mi spuneți și Edi, ca toată lumea.

– Bună dimineața, domnu’ Edi.

– Bună dimineața.

– Cu vizionarea din Floreasca, vă deranjez.

– Nu mă deranjați, doamnă.

– Domnișoară.

– Și mai bine.

– Domnu’ Edi, a intervenit o întâlnire la mine, putem vă rog să amânăm pentru ora 16, vă încurc tare-tare?

– Putem, domnișoară. Oricum mi-am luat liber toată ziua, să rezolv.

– Vă mulțumesc și sunteți un scump și un drăguț.

– Sărut mâna, domnișoară. Nusco City, da?

– Da, domnu’ Edi.

– Ce clădire?

– Uite, că nu mai știu acum. C sau D. Vă trimit eu mesaj pe whatsapp.

– Săru’ mâna.

Deodată, domnu’ Edi simți că are în față trei ore lungi pe care trebuia să le umple. O să meargă la Valea Regilor, o să bea o bere, o să fumeze o narghilea și o să se gândească la trecerea timpului.

 

E bine că e miercuri, e bine că a venit vara și, totuși, încă n-au început căldurile cele mari. Nenorocita aia de caniculă, de la care vor muri până la urmă toți, deși naivii tot mai cred că li se va trage de la Trump sau Putin sau Israel sau Iran.

Miercuri a rămas ziua lui preferată de acum doisprezece ani de când și-a dat demisia de la ultima gazetă. Cu puțin înainte să moară ziarele de tot și să se aleagă praful de lumea întreagă.

În același timp, Paul simțea că se salvase. Măcar scăpase de toți tâmpiții ăia strânși în același loc. Redacția.

“Bag pula și în redacție!”, se gândea Paul, în timp ce traversa strada Academiei.

Un porumbel șchiop merse o vreme alături de el, iar Paul se gândi să-l întrebe dacă nici el nu mai poate să zboare, dar apoi își dădu seama că ar fi o prostie. Porumbeii nu vorbesc.

Închise ochii și merse o vreme cu ei închiși, ca și cum ar fi fost orb. Taică-su avea glaucom și urma să orbească, maică-sa avea și ea glaucom și urma să orbească. Voia să se obișnuiască, să vadă cum e să nu mai vezi nimic.

Dar auzea, auzea tot. Auzi o țigancă, indiscutabil grasă, cu o spinare nesfârșită, ca a acelei madam care urla prin politică, zicea grasa: “Mă doare burta de la râs!”. Mai auzi, oare de unde?, o întrebare care rămase fără răspuns: “Fă, tu ești pe cocaină?!”. Și mai auzi și un sfat pe care își imagină că i-l dădu un tânăr altuia și mai tânăr: “Pe femeie să n-o urci pe piedestal, că o fut îngerii”. Dar dintre toate vocile, stăruia cea a grasei, aia cu burta.

Eduard Paul deschise ochii ca să se asigure de ceva. Așa era: nu avea decât doi dinți. Mergea încetișor, sprijinindu-se de un bărbat mult mai firav. N-ai fi zis că o doare burta de la atâta râs.

Bine măcar că agenta nu m-a întrebat de ce am două prenume și niciun nume, își spuse. Sigur arată bine, n-angajau ăștia o nașparlie să închirieze case în Floreasca, în Aviației, în Pipera, în dracu’ s-o ia, că din poza aia de pe whatsapp nu se vede prea bine cum arăta.

Nu ar fi ajuns aici dacă nu erau ploșnițele. Luptase cu ele un an de zile, învățase să îndure, să spere că Dumnezeu există și că vor pleca singure până la urmă, mare e mila Domnului.

Dar înainte de a se mulțumi cu resemnarea, puse pământ special menit să le omoare. Dădu afară patul și biroul și scaunul care se rotea, scaun mare, ca al lui JR din Dallas. Cumpără două perne atât de proaste încât se trezi cu dureri de coloană care îl încredințară că are cancer de plămâni sau măcar pietre la rinichi. Oricum, ceva cu legătură cu berea și țigările și dependența de nurofen.

 

Durerea trebuie să doară, dar nu și noaptea, se gândea înainte să ia pastila de seară și să se bage în pat la Columbo.

Și acum se întorcea Dana. Și ei ii fusese greu. Întâi, taică-su se îmbolnăvi de demență și trebui internat. Murise primăvara trecută și asta eliberase familia de presiunea a câteva mii bune de lei.

 

Apoi, de șocul despărțirii de bărbatul cu care trăise o jumătate de secol, maică-sa înnebuni și trebui să fie băgată la azil. Ea murise vara trecută, sărind de pe acoperișul ospiciului, unde nu se știe cum ajunsese.

 

Dana dăduse casa de nebuni în judecată și tot aștepta vești de la avocatul Zorilă, vești care nu mai veneau.

Era totuși o arhitectă ocupată. Paul nu știa de ce pleacă arhitectele atât de des în delegație, dar bănuia. Avea pe un prost. Probabil era vegan și motociclist și renunțase la consumul de zahăr și vorbea mult despre diete, când nu vorbea cu inteligența artificială Grok. Își imagina că are o podoabă capilară foarte bogată, că are părul creț, ca Valderrama, asta dacă nu era cu desăvârșire chel.

Nici nu protestase când Dana plecase de acasă. Asta fusese toamna trecută. Trecuse o jumătate de an până se întorsese și el o primise ca și cum abia ar fi venit dintr-o delegație lungă.

 

Trebuie să zugrăvim bucătăria, fuseseră primele ei cuvinte. Apoi își aprinsese și ea un Pall Mall alb. Nu o zugrăviseră.

Iar acum două săptămâni îi inundase vaca de deasupra. Era o femeie tânără și obeză. O balenă vopsită. Părul verde – mintea puțină. Fată de popă. În noaptea inundației, Paul era singur. Dana chiar era în delegație și nu la futut cu vreun alt martalog din birou.

Apa se tot scursese prin locul lăsat gol în hol de un bec ars prin 2016 pe care probabil tot Dana îl deșurubase și îl aruncase la gunoi.

 

Paul luase bâta de baseball, urcase la etajul al treilea, bătuse violent cu bâta în ușă. Era patru dimineața. Grăsana, care mai avea și o cocoașă de dromader, nu răspunsese. Mai bine. Ar fi ucis-o.

Vita dormea dusă după ce se drogase sau băuse ca o alcoolică, dracu’ s-o ia și s-o pieptene. Paul sunase administratorul, unul nou, îndeajuns de cumsecade, dar complet incompetent, și acesta veni prompt, aproape la cinci dimineața.

Între timp, Paul cărase zeci de găleți cu apă scurse prin bec. Urla de dureri lombare și jura răzbunare.

Vita fusese găsită în chiloți și o bluză plină de vomă uscată. Apa curgea de la duș. Ajunsese până în sufrageria fetei de popă. Acum Paul și Dana chiar erau obligați să zugrăvească toată casa.

– Bag pula, zise Paul, ne mutăm.
– Avem bani?
– Nu mai călătoresc.
– Și țările?

Paul tăcu. Avea boala asta a cronicarului sportiv de a călători prin toată lumea. Din Europa îi lipseau din palmares Ucraina, Bosnia, Liechtenstein, Feroe și Andorra. Parcă ar fi o grupă de calificare la Europenele de fotbal, se gândea Paul.

– Piș pe ele. Caut pe imobiliare.ro un apartament la șapte sute de euro.
– Așa mult?!
– Au crescut prețurile.

Și Paul voise să adauge: cât ai fost tu plecată. Dar tăcu. Și oricum nu găsise nimic la șapte sute. Urcase prețul la opt sute. Bucureștiul era un jeg, o căzătură de oraș, dar cu bășini de Londra.

 

Și așa ajunsese aici, în ziua aceasta în care soarele era atroce. Un iunie violent anunța apocalipsa climatică.

– Adio, Bosnia!, se gândi Paul și deodată inima îi fu curentată de fiorul unei nostalgii sălbatice după Sarajevo, orașul pe care nu avea să îl vadă vreodată din pricina ploșnițelor, a unei tinere iresponsabile și a felului său de a fi, care oscila între o blazare teribilă și pusee de revoltă.

 

Uneori, Dana îl alinta Fram – ursul bipolar. Avea, desigur, dreptate.

 

2.
Paul se gândea la viața lui care parcă trecuse într-o jumătate de clipă. Avea patruzeci și doi de ani și uneori, când îl lăsau durerile de spate, i se părea ca abia a ajuns la jumătate. Gândul i se părea cumplit. Telefonul vibră iar. Nu era agenta.

 

Era un agent, pe nume Costache. Și el avea de dat o casă tot în Nusco City, acum, repede. Răspunse.

“Bag pula în agentă. E România, se cheamă țeapă, n-ai mai luat?!”, se gândi. Așadar, chemă un Uber.

– Iartă-mă, frate, dar te știu eu pe tine.

Ce căcat vrea și ăsta, se întrebă Paul. Șoferii de Uber ar trebui să tacă dracului, nu să se bage în seamă aiurea, că de aia nu lua taxiul și avea o aplicație pe numele Maria, făcută acum cinci ani cu un card de-al maică-sii.

 

Îi plăcea fața fiecărui uberist dezamăgit că nu ia o pizdă Maria, ci pe el, un bărbat durduliu, care scria despre tenis, fotbal și Formula 1, la un site destul de cunoscut. Dar măcar nu mai mergea la redacții, căca-te-ai pe ele de redacții.

Noroc de dopajul Simonei Halep, care asigurase o vizibilitate fantastică tenisului. Iar cronicile lui mergeau bine. Avea umor și scria repede.

– Te știu, nu?!

Paul nu suporta oamenii care îi vorbeau la pertu, fără să îi ceară voie. Îi găsea prost educați și așa și erau.

– Ești băiatu’ cu tenisu’ de pe internet.

Paul schiță un zâmbet și vru să spună “Nu sunt eu acela”. Dar, cum se întâmplă mereu în viață, deodată fu prea târziu.

– Din păcate, eu sunt.
– De ce din păcate, frate?! Rupi pe tenis. Îți zic. Și văd că îți merge, îți merge. În Nusco City stai?
– Nu, mă duc să văd un apartament. Caut o chirie.
– Barosan, bravo. Șmecherie cartierul, îți zic. Cât merge o chirie pe acolo?
– Acum o să aflu.
– Bravo, tare. Eu, cum mă vezi, stau în Titan. Garsonieră. Dar nu e că n-am bani. Opt ani am băgat ca MIG-ul pe vase de croazieră. Am văzut lumea, pula mea. Am văzut că și tu mergi – turnee, Australia, boss. Mișto Australia, nu?
– E bine, da.
– Știi ce m-a nenorocit pe mine? Pensiile alimentare. Mi-a plăcut pizda, frate. Recunosc. Și îmi place și acuma. Cinci pensii plătesc: Petru, Tudor, Filip, Matei și David. Cu patru femei, că ăștia micii, Matei și David, sunt gemeni. Opt luni au săracii.
– Cinci copii – e ceva.
– Treizeci și patru de ani am, frate. Mă omoară pensiile!
– Numai băieți.
– Așa știu să fac. Dar știi ce visez eu noaptea, frate?!
– Ia.
– Că mai am zece copii prin lume; prin Africa, prin China, pe colo, pe dincolo. Și că-mi vin toate pe cap.
– Frumos vis, marquezian.
– Ce face?
– Nimic. Ziceam că e ca într-o carte de Gabriel García Marquez, scriitorul.
– Aha. Tu n-ai copii, este?
– N-am.
– Se vede.
– După ce?
– Se vede așa, pe fața ta. Și știi ce?
– Ce?
– Hai să ți-o zic, că n-o vedeai venind: mă pregătesc și de al șaselea copil.
– I-auzi!
– Tot băiat. O să îi zic Luca.
– Ca la covrigărie.
– Ești comic tu. Dar ia zi, frate, FCSB e Steaua?
– Nu știu, eu țin cu Rapidul.
– Adevărul că e super-atmosferă, bro, pe Giulești. Am fost și eu la un meci cu Universitatea Cluj. Știi când?! Când a murit Gorbaciov, ăla de la ruși. Era pandemie încă. Și am auzit una bună. O știi? Striga galeria, fra’: „Ole, ole, vă futem nevestele, aeo, aeo, dar le futem, futem la mișto!”. Am râs. Harfele lor, știi ce zic?
– Știu.

Și zicând așa, lui Paul îi veni în minte un fragment din discursul pe care Mihăiță i-l ținea la fiecare beție în “The Pub”.

Fuseseră colegi la un ziar defunct acum cinci ani – el și Mihăiță.

Avea două fetițe de sase și patru ani, dar Mihăiță era un om cinstit, poate singurul din anturajul lui Paul, și recunoștea că nu prea era mulțumit de ele. Le botezase Ada și Eva.

– Am fost la o literă de paradis, tati, zicea Mihăiță.

Cât despre ceilalți oameni, Mihăiță vorbea în felul său ceremonios și ferm. Nici n-ai fi zis că e fanatic al Giuleștiului:
– Avem, de asemenea, dragă tati, și toate formele documentate de relief ale prostiei, învelite cu o peliculă fină de înapoiere psihică profundă. Tot încearcă anecdoticul Bărbos să ne înece, dar din păcate căcatul are tendința insuportabilă de a pluti…

Mihăiță fuma mult, bea și mai mult și vorbea așa, parcă o dădea doar în citate.

Și doar Guinness bea, de parcă ar fi fost roșcat sau măcar ar fi ascultat ordinele unui irlandez interior. Nu era. Era un visător care știa bine cine era Gabriel Garcia Marquez, spre deosebire de uberistul ăsta tâmpit, căruia Paul avea să îi dea cinci stele, normal. Ținea la reciprocitate și la un rating bun. O conversație pe cinste!

Bătrân și atins de demență, recitindu-și pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani cărțile, Gabriel Garcia Marquez exclamase uluit:
– La naiba, de unde au venit toate astea?!

– Tati, zicea uneori Mihăiță, pentru Ada presimt un destin agricol, românesc. Dar Eva o să trăiască într-o țară nordică și o să aibă mereu nasul roșu. Presimt că va emigra în Estonia și nu va vorbi cu mine nici pe FaceTime-ul viitorului, tati. Tot în Ada mi-e baza.

Fetițele erau amândouă născute în zodia Fecioarei, pentru că Mihăiță dădea rod doar când futea privind paradele de 1 Decembrie.

– Mă excită impotența și fudulia armatei noastre naționale, dragă tati.

Era băiat de casă Mihăiță, dar tot mai dădea la o profesoară de geografie la o școală din Giuleștii Noi. Amantă de cursă lungă. De nouă ani mergea la ea în fiecare joi.

– Sunt ca Dallasul, tati. Joia, la oră fixă. Ce să fac, dacă îmi place mult în Carpații de Curbură? Întorsura Buzăului, tati drag…

Mă iubea ca pe un frate, dar nu mi-a încredințat vreodată numele ei. Îi zicea Profesoara și atâta tot.

Dacă ar fi făcut greșeala să urce Profesoara în acest Uber, Mircea, căci așa îl chema pe fertilul șofer, s-ar mai fi învârtit de o alimentară.

– Tati, are un cur, jur, de te vindeci de orbire, garanta Mihăiță.

Iar Paul era mulțumit măcar că Mircea nu adusese vorba despre politică și trezirea în conștiință și paradele gay care vestesc sfârșitul lumii și cum o să ne ia pe toți cu japca pe front, să murim în Ucraina, ca proștii.

– Gata, șefule, uite, Nusco. Face cincizeci și șapte de lei, dar lași șaptezeci că ești băiat.
– Rest la o sută?
– Îți dau treizeci?
– Hai.

3.
“Băga-mi-aș pula în inima ta de gherțoi, tu ești, bă, nene, în vârful lanțului trofic?! Uberistul pulii mele. Și căcatul ăsta de agent întârzie. Futu-ți țara morților mă-tii!”. Fel de fel de gânduri mai avea și Paul.

– Bro, zece minute, te rog, mersi.

Paul închise telefonul și se alină de gândul că măcar învățase maimuța să zică te rog și mersi. Ce înseamnă să lucrezi cu clienții… “Bro și ăsta, lua-v-aș eu bro-ul în pulă!”.

Nusco era un complex enorm. Blocurile erau noi și nu păreau să cadă la cutremurul care va veni. Lui Paul i se păru că seamănă cu cartierul Vasco da Gama din Lisabona, ridicat la sfârșitul secolului XX. Atât că, în loc de ocean, Bucureștiul oferea peisajul dezolant și toxic al Șoselei Pipera la oră de vârf. O mizerie.

De cum se dădu jos agentul imobiliar din mașina de teren, un Jeep argintiu, Paul se simți inundat de un val de scârbă.

 

Nostalgia după Lisabona se dusese lăsând loc dezgustului față de acest bărbat înalt, bine făcut, lucrat la sală, dar inevitabil chel. Pe gât avea tatuată o cobră neagră. Se vedea că nu citise nimic de la Revoluție încoace și, asta o putea spune cu siguranță, nimic nici înainte.

 

Voia să afle ceva? Apela la Grok și asta era, dracu’, ce mare scofală. Dar oricum nu voia să afle nimic.

Nu se putea chema altfel decât Ciprian. Popa Ciprian. Bunicii săi trebuie că fuseseră de prin părțile Giurgiului și avea măcar doi străbunici, dacă nu trei, țigani. Din aceia iuți la minte care știu să citească omul în o secundă, să cânte la acordeon și să privească lumea cu ochii înțelepți ai celor care știu pentru că au aflat singuri.

Ciprian era un bun agent de vânzări, se gândi Paul. Îi băgase vrăjeala calitatea întâi, la telefon. Dar nici el nu e gușter, să pună botul la vrăjeala ce va urma.

Și în minutul cât dură până îi întinse mâna, Paul văzu toată dimineața lui Cip: te-ai trezit la opt, micul dejun auster, silueta, te-ai dus la sală, ai băgat bicicletă, legs day, morții lor, te-ai uitat după femei, ți s-a făcut de pizdă, i-ai dat mesaj pe whatsapp aceleiași curve pe care o fuți de trei ori pe lună, Mădălina o cheamă, lucrează într-un apartament de pe Știrbei Vodă, știe meserie, te-ai dus la ea, te-a supt până te-a apucat tremuratul, o, iar te-am exorcizat, dragule!, Mădălina nu știe că te cheamă Ciprian, probabil nici pe ea nu o cheamă așa, dar nu-ți pasă, și nici ei, te-ai minunat din nou de chestia aia pe care știe să o facă atunci când așază prezervativul pe pula ta folosindu-și doar gura, ai plecat de la ea vindecat de frică și furie, singurele sentimente care mai animă oamenii în orașul ăsta jegos și te-a înghițit traficul de pe Magheru, miroși a parfum Dolce & Gabanna și a pizdă cu kilometrajul dat peste cap, te gândești că e bine că nevastă-ta a rămas fără miros de când a avut Covid, Cipriane, Cipriane…

– Să trăiți domnu’ Paul. Mă iertați că mi-a scăpat un bro mai devreme, vorbisem cu un tovarăș și am rămas așa cu vorba în gură, știți și dumneavoastră cum e. Ciprian Popa e numele meu. Scuze din nou de întârziere. Mergem? E aici în clădirea C. Apartamentul chiar e bombă de bine. Până acum zece zile a stat preparatorul fizic de la Dinamo. Cu familia. A prins un contract în Croația și a plecat. M-a sunat domnu’ Oprea, proprietarul, Ciprian, ce te rog eu pe tine, ocupă-te, Ciprian. Are șase apartamente, doar aici în complex. A scos milionul de euro din buzunar, dar acum trăiește din chirii, n-are treabă. Mai are și prin alte complexe. Cinșpe case, vă dați seama… Boier! Dumneavoastră cu ce vă ocupați, domnu’ Paul?

-Scriu despre tenis pe internet.
-I-auzi, interesant.
-Intrăm?

Intrară. Era lux. Paul știu pe loc: nu va lua niciodată apartamentul acesta. Era prea mult și mai erau și țările. Spuse ceva, doar ca să nu tacă.

– Prețul?
-Prețul pieței, ca-n anunț, domnu’ Paul. Oameni serioși, vă zic, contract la mână, tot.
-Trebuie să mă consult și cu doamna Paul, soția, cum ar veni. Pot să fac niște filmulețe să i le trimit?
-Se poate? Se poate!

Și chiar în timp ce filma, Eduard Paul simți cum în gât i se zbate o lacrimă imensă, ca un nod de cravată. Avea să se întoarcă în casa aceea devastată de ploșnițe și avea să se întoarcă la țările visate și în inima lui răsări deodată un răsărit de soare în Sarajevo, lacrima ca un nod de cravată se zbătea să cadă și îl auzi pe agent:

– Totu’ bine, domnu’ Paul?

“Cum să fie toate bune, mă, tâmpitule?!”, se gândi Paul și bineînțeles, răspunse:
-Grozav. Cred că îl luăm. Vă scriu când ajunge nevastă-mea acasă.
-Super!

Încă aștepta alt Uber, să se întoarcă în casa aceea căreia îi spunea acasă și nu era. Îi părea rău doar că nu văzuse cine întrebase “Fă, tu ești pe cocaină?” și cine zisese să nu ridici femeia pe piedestal, că ți-o fut îngerii.

Degetul îi alunecă pe ecran. Agentul fu și el trimis în Siberia celor blocați, alături de agenta care îl sunase de dimineață.

“Bag pula și în imobiliare”, își zise, și continua să aștepte un Uber și dacă ar fi crezut în Dumnezeu s-ar fi rugat să nu-l ia și ăsta cu bro. Își băgă căștile în urechi și deodată exploda o baladă de Charles Aznavour, care cânta că sărăcia va fi mai îndurabilă la soare și simți că trebuie, să plece, să plece, să plece, să plece, să plece. Cuvântul lui preferat rămăsese neschimbat de douăzeci de ani. Cuvântul său preferat era: departe.

Așa că Paul Eduard începu să fredoneze Aznavour și se uită în zare, așteptând să vadă oamenii pe jumătate transformați în automate coborând de pe Șoseaua Pipera, dar nu văzu nimic, fiindcă lacrima mare, cât un nod de cravată, îi inundase deja ochii.

“Asta e jumătatea vieții”, își spuse, în timp ce Aznavour continua să cânte despre cum nimic nu e mai important decât să trăiești.