Și cât o căutam din priviri pe doamna Mini, m-a văzut Buddha-Cămătarul. Și el era imens. Un bărbat șchiop și îngrozitor de gras, care dădea bani cu camătă. Și el trecuse de patruzeci de ani, și el era așadar printre veterani. Ziariștii obișnuiau să moară tineri, prea puțini trecuseră vreodată de cincizeci de ani, poate și de aceea nu văzusem niciun pensionar.

Buddha-Cămătarul mergea probabil pe patruzeci și cinci, dar arăta cu douăzeci de ani mai bătrân. În tinerețe fusese marinar și adusese de pe mare câteva povești fantastice și – spunea legenda – chiar și două urechi de mulatru, pe care le furase de la o curvă dintr-un bordel de prin Guyana Esequiba, o țară mică de lângă Venezuela. Fuseseră urechile logodnicului ei, i le tăiase înainte să-l îngroape, ca să îi rămână pentru totdeauna ceva de la el. Nu avusese această șansă, căci îi trecuse pragul Buddha-Cămătarul. I-au plăcut urechile acestea, așa că i le-a furat înainte să se ivească zorii în port și apoi s-a făcut nevăzut cu o corabie încărcată cu aur și smaralde sau altceva.

Buddha-Cămătarul a ridicat un deget. Știam ce înseamnă: să dau o fuguță până la el. Îi era greu să se mai miște printre birourile puse la dispoziție cu atâta generozitate de elvețieni. Arăta ca o balenă și avea o sticluță de votcă din care se tot împărtășea până dincolo de orele prânzului, când cădea într-un somn odihnitor, într-un colț nevăzut al redacției. Dar și când se ridica! Și când pleca la drum slalomând printre birourile acelea. De cum ieșea în stradă, devenea un reporter extraordinar. Știa sa vadă, știa să audă, știa să pună întrebări, știa când să tacă, știa să scrie.