Iar fetele de la departamentul de cultură își astupau urechile, să nu audă așa orori.

În special Zenobia Dârdâlicea de la Zimnicele, o fată adorabilă, pe care o adusese șoferul Ghițea cu mașina în redacție și ea rămăsese fiindcă se descurca foarte bine, mai ales că era și studentă la litere la Universitate, în anul al doilea.

Vorbea puțin, se exprima mai mult cu mâinile, astupându-și urechile sau gura sau prinzându-și capul în palme, ca și cum s-ar fi văitat de prostia noastră, a tuturor. Avea numele acesta care îl uimise pe Ghițea, care nu mai auzise așa un nume, deși venea tot de la Zimnicele, de la Dunărica și el.

Oamenii se cam trăgeau unii pe alții, așa că erau câteva locuri de prin țară mai bine reprezentante în redacția noastră, ca de pildă Tecuciul, Nehoiul și Nehoiașul, Mizilul, Bârladul și îndeosebi Caracalul. Chiar erau mulți caracaleni pe la noi, chiar dacă nu toți din localitate. Oricum, era ca și cum carul cu pricina se răsturnase fix la intrare în redacție. Dar erau și caracaleni și caracalence absolut adorabili, adorabile. Oameni de toată isprava, viața era complexă și, ca în filmul de cinema “Filantropica”, pe care îl știam pe de rost și din care obișnuiam să citez împreună cu prietenul meu, Sebastian, pe care îl adusesem la ziar ca intern la noi, la Sport, prezenta mai multe aspecte.

Chiar erau multe personaje la ziar, șoferi, doamne de la corectură, redactori cu experiență, tipi isteți, cu instinct formidabil pentru ce vrea cititorul să afle. Cititorului i se spunea generic “Bizonul”, dar și el era cumva iubit.