Aveam de toate, tot felul: hoți de casete audio din târg  de la Vitan, foști vânzători de covoare, unii abia coborâți din tren la Gara de Nord, de încă le auzeai simfonia greierilor din călcâie, pușlamale cărora le-ar fi stat mai bine într-un tractor, amărâți de nu știau dacă nu cumva cartofii prăjiți reprezintă o garnitură, carevasăzică ar trebui să mai pui ceva lângă ei, preferabil o bucată de carne. Care iuți la mânie, care avari, care vicleni, care îndeajuns de deștepți încât să știe din prima clipă care e răspunsul corect, oricare ar fi fost problema, copii care supraviețuiseră tranziției în monotone orașe de provincie, avari siniștri, mitomani, mulți carmoliști, filosofi închipuiți.

Plus: oameni bâllbâiți, rârâiți, nevrotici, slabi de minte, divorțate pe tocuri cui, femei aprige, femei devastator de inteligente, femei cu simțul umorului și fără.

Ziariștii erau în general lipsiți de bun-simț, bădărani, genul care se bășeau în lift și apoi dădeau vina pe elvețieni. Mai erau: un critic literar cu un ușor retard mintal, un critic de cinema care nu mergea la cinema, dar fusese binecuvântat cu un retard mintal sever, un cronicar de teatru care ar fi putut face o frumoasă carieră ca faianțar, un poet aerian, vreo doi pui de interlopi, despre care se povestea că au turnat oameni în beton pe la Medgidia, câțiva treanca-fleanca de ar fi putut să abereze non-stop pe orice temă și al căror viitor de aur era după colt, dar încă nu sosise, căci încă predominau pe lume non-imbecilii.

Și mai departe: unul sau doi foști pușcăriași, prea puțini pirogravrați, câini de pază cu delir de grandoare, câini de companie cu delir de grandoare, proști harnici, workahoolici îmbătați de iluzia că vor schimba lumea.

Și alții: unii care se pripășiseră în redacție ca să aibă unde să se adăpostească și să bea cafea ieftină, un răspopit, mulți, prea mulți lăbari, o tipă cu țâțe de plastic plătite de un turc, câțiva ambițioși, patologic îndrăgostiți de propriul nume tipărit pe o bucată de hârtie cu care literalmente babele ajungeau să se șteargă la cur, nelipsitele putori cu pretenții, o salbă de bărbați împopoțonați ca păunii, despre care se vorbea că au flacără la caca, o expresie care nu făcea nimănui cinste.

Dar chiar așa se vorbea, jargonul era infernal: L-ai pișat pe cutare? Sună-l și pișă-l! M-a pișat cutare, trebuie să ne căcăm pe el. Nu îi era ușor nici Zenobiei. Stătea mai mult cu mâinile la urechi.