16 noiembrie
Cât de puțini oameni au reușit să ajungă până la ei înșiși. O omenire de rătăciți.

15 noiembrie
Scriu tot mai mult ceva ce într-o zi ar putea deveni teatru, dar cel mai probabil n-o să devină. N-are nimic. Măcar eu mă amuz.

14 noiembrie
Singura victorie care îmi e la îndemână e să nu fiu ca ei. Eu nu – niciodată. Să nu intru în turmă e cel mai important lucru. Libertatea mea, declarația mea de independentă. Nu contează cât mă costă. N-o să trăiesc viața comună, ordinară a celor din gloată. Eu nu – niciodată. Mai bine mor.

13 noiembrie
Zece ani de la călătoria la Atena. Când, cum și de ce a trecut acest deceniu?

12 noiembrie
E atâta laudatio-n cerc în pseudocultura vlahă, că dacă dai asta la o parte nu mai rămâne nimic. Visez să fac un articol cu grupurile de terapie prin labă și lectură tip 69, nu te duci la nuntă – nu-ți vine. Îmi vine să vărs, ca într-un șlagăr de la Sarmalele Reci, de la sfârșitul secolului trecut.

11 noiembrie
Am debutat săptămâna asta în Cațavencii. La vârsta mea, vârsta a treia. Și am scăpat cu bine și de Vinerea Neagră. Iar n-am cumpărat nimic. Acest spectacol jalnic al societății de consum e mai dezgustător decât Cântarea României, de pe vremea tovarășului și a tovarășei. Gloata în veci va fi gloată. Stai deoparte. Stai departe.

10 noiembrie
Avea dreptate Cioran: e o mare prostie să accepți vreun premiu. Vânătorii de premianți îi caută ca să îi facă agenți de influență pentru premiile lor bășite. Doar premiile din prima tinerețe sunt importante. Până te prinzi care e chestia și te retragi dezgustat. Asta dacă nu vrei să intri în horă și să dai limbi sistemului, să-ți mai arunce o diplomă. Și în general premianții sunt dintre proștii care la școală se târau de-o mențiune. Nu, mulțumesc. Luați-vă toate premiile și băgați-vi-le în cur. “Mă pupi în cur!” era de fapt vorba preferată a lui Luț Cioran. A povestit Simone, partenera de viață a celui pe care îmi place să îl supranumesc Mielu. Neisprăviții, oamenii care nu sunt întregi, ar face orice să le gâdile o turmă vanitatea, să le sufle-n fleac, să primească o medalie, o decorație, o tichie de mărgăritar pentru colosalul lor cap chel și gol. Măcar n-o să intru vreodată în vreo turmă. Am trăit și o să mor în deplină singurătate, singura formă îndurabilă de existență.

9 noiembrie
Iar pleacă Iohannis în voaiaj. Chiar așa, cum s-o fi hotărât președintele să meargă să întărească relația și cu Capul Verde? Stăteam cu relația cu Capul neîntărită? Și de ce Senegal, Kenya, Tanzania? S-a jucat darts cu harta lumii și pe astea a căzut măgăreața mărețului impostor? Doamne, mama mea, de ce nu m-ai născut măcar bulgar? Să nu uit să nu mă mai uit la nicio știre, că mă uit degeaba. Mai bine citesc Murakami, mai bine joc popice, mai bine ascult Jacques Brel și nu mă mai gândesc deloc la valahie, această tristă boală de lume din jur.

8 noiembrie
Țară de securiști, de videochat și de păcănele, Doamne ajută. Nu pot să mă uit la circul ăsta, la ospiciul ăsta, la penitenciarul ăsta, cu atenție și îngrijorare, ca păunul navetist de la Cotroceni. Mă uit cu furie și cu scârbă și nu e zi să nu visez că nu mai pun piciorul pe plai, în gura de rai, unde a pute a lașitate și a grandioasă imbecilitate.

7 noiembrie
Era o vorbă la români: vorba că toți proștii au bani. Nu e tocmai așa: acum  e altfel – doar proștii au bani.

6 noiembrie
Notă către mine: să nu uit să nu mai lucrez vreodată în colectiv. Dacă omul e prost individual, în grup devine de zece, de o sută, de o mie, de un milion de ori mai prost. Nu e îndurabil. Niciodată, din nou. Cu orice preț – nu. Nu se poate face nimic până la capăt bine, că tot apare un prost să dea o copită și să răstoarne găleata.

5 noiembrie
Sunt oameni-sau și sunt oameni-și. Eu sunt un om-și. Și vinilurile și casetele, și Israel și Palestina, și Buddha și Hristos și începutul și sfârșitul și Biblia și Coranul și poezia și proza și lumina și întunericul și tragedia și comedia.

4 noiembrie
Scârba care mă cuprinde cum își fac laudatio în cerc “faimoșii”. Cum se cheamă unii pe alții pentru 69 & glorie inutilă. De când creierul mulțimilor a rămas jumătate de creier, mainstream-ul a ajuns doar o colecție de așa nu. Dar n-are cine să priceapă.

3 noiembrie
S-a închis ziarul Gazeta Sporturilor, ultimul meu ziar. Sentimentul că eu am murit și lumea, absurdă, de neînțeles, continuă să existe.

2 noiembrie
Întâlnire la Valea Ursului cu copii din Basarabia, în marginea cărții Bilili. Să nu uit: basarabenii, spre deosebire de alți pământeni, dau nu doar din ce au, ci și din ce sunt. A fost foarte obositor și foarte emoționant.