29 iunie
În definitiv la ce ne trebuie agricultură dacă avem bancuri cu oi?

28 iunie
Veste bună din țară: l-au condamnat pe Onilă de la Huși. Opt anișori. E un capăt de drum (deși sentința nu e definitivă). Dar drumul a avut și un început.

Începutul: eram la Sibiu la festivalul de film, acum câțiva ani buni. Fiind fără bani, aveam un laptop care se descărca repede și se încărca greu. Așa că stăteam mult lângă o priză unde m-a găsit Ana Maria Jităriță, fostă colegă la Evenimentul zilei. Hai să îți dau un subiect pentru Să fie lumină, zice.

Subiectul era un personaj: doamna Didina. Am mers cu Vlad Stoicescu la Huși – era iarnă. Am scris și așa a început. Prima ciornă a textului am scris-o într-o zi de Crăciun, aşa îmi amintesc.

Mai departe, tenacitatea ziariștilor Ovidiu Vanghele, Vlad Stoicescu, Diana Oncioiu, Paula Căbescu, Octavian Coman de a urmări subiectul până la ultimele consecințe a făcut posibil ca Onilă să nu mai abuzeze minori până la Judecata de Apoi. Și sprijinul cititorilor, desigur.

Și totul pentru că mi se încărca mie laptopul greu și m-a văzut Ana și a avut inspirația și generozitatea (mulțumesc) de a-mi vorbi despre nenorocirile de la Huși. Și uite așa. Misterioase sunt căile Domnului.

27 iunie
La München, la zoo, cu D. și vărul său, H., teleormăneni, oameni întregi. Al patrulea turneu de campionat european cu D. Mai avem în palmares și uitatul mondial rusesc din 2018. Nu e chiar rău. H. e în premieră cu noi.

26 iunie
Și nici asta să nu uit: tot în avion chiar lângă mine, la 36 a, o doamnă necunoscută citea o carte scrisă de mine: Viața de apoi a poetului. Nu avut o nălucire. I-am făcut o fotografie și nu am întrebat-o nimic, nu mi-a zis nimic, era firesc să nu aibă habar cine sunt și ce bine că era așa.

25 iunie
Să nu uit nici asta: am zburat către Germania într-un avion plin de paralimpici. Oameni în cârje sau fără lumina ochilor urmând un vis de vară. Mergeau pesemne spre fotbal și erau miraculoși.

24 iunie
Să nu uit. Prima concluzie a lungului drum către Bavaria: Lufthansa e un Iohannis al companiilor aeriene. Înțelegi și doamna cu bușteanul că merge doar la privată.

 

23 iunie
Am scris ceva despre eroi și generația care se străduiește.

Sunt la München, nu la Köln, trăiesc încă ecourile victoriei cu Ucraina, am văzut meciul într-o cârciumă croată de cartier, la cevapcici (mici de-ai lor) și bere cu români din Exil, răvășiți de melancolie, la o masă distanță de belgieni beți și fericiți, care cred și ei acum că vor lupa Cupa. Cântau și dansau pe muzica Backstreet Boys, ca să vedeți că secolul XX nu s-a încheiat.

La München turneul continuă deși românii sunt plecați de mult din oraș. Așa e viața. Noi suntem trecători, ei nu-i pasă.

Doar suporterii au plecat, căci alte mii și mii de români au rămas să muncească și să trăiască aici, la München, de zeci de ani. Prin ochii lor România e mai ales o copilărie. Sau o tinerețe. Ce e mai frumos. Oameni buni alungați de acasă în vremurile rele din urmă. Oameni care se uită la fotbal nu căutând neapărat să se acopere de glorie prin ricoșeu, ci mai degrabă să găsească o poveste de care să își sprijine inima.

De aceea determinarea băieților din teren, deși au pierdut clar cu un adversar mai bun, a plăcut. Mi-am luat libertatea de a găsi și eroul și de a schimba și denumirea generației în: generația care se străduiește. Iar eroul, eroul meu, e portarul Florin Niță.

Da, jucătorul meu de suflet din generația care se străduiește este portarul Florin Niță, care a rămas singur pe lume, a lucrat într-o fabrică de cozonaci, a pus pâine, ba chiar cozonac, pe masă pentru familie, pentru mama bolnavă (un bărbat adevărat are grijă de mama lui, așa era, nu?) după ce și-a pierdut tatăl.

Un copil-bărbat care a rămas inevitabil orfan și de mamă.

Mai mult: un copil care a crescut drept și frumos și a fost dus la fotbal de o sfântă deghizată în vecină “pentru a avea și bucurii în viață”.

Iar acum, Florin Niță oferă el altora speranță și bucurii.

Florin Niță e un caracter și un exemplu. Munca și seriozitatea lui l-au dus departe.

Un orfan într-o fabrică de cozonaci e o premisă de Dickens, de roman de secol vechi. Totuși, Florin Niță a reușit. A reusit în lucruri cu mult mai importante decât fotbalul.

Dacă trebuie să existe totuși un erou român după vara asta, pentru mine el e portarul Florin Niță, cel serios, cel călit de nedreptățile vieții adevărate. După ce te lupți așa cu viața nu te mai poate speria Lukaku. Și nici rezultatul nu te doboară ușor. Nici victoriile, dar nici înfrângerile.

22 iunie
Idee de îmblânzire a dracilor roșii: li-l dăm pe Ciolacu, ni-l dau pe Lukaku.

21 iunie
Aflându-mă la al cincilea turneu final de campionat european consecutiv, am puterea tolstoiană de a costata că, în ciuda globalizării, toate neamurile sunt proaste, dar fiecare e prost în felul lui.

20 iunie
La moartea domnului Vianu

L-am întâlnit de câteva ori pe Ion Vianu, am făcut interviuri, am șuetat ore. Aveam un prieten comun, și el trecut în rândul drepților. Acest prieten al nostru ne lega, dar nu era numai atât.

L-am prețuit, l-am admirat mult pe acest scriitor care când venea în București obișnuia să fie pur și simplu cel mai deștept om măcar din cartierul Dorobanți.

De la prima noastră întâlnire păstrez o vorbă: “Lăcătușul român nu are prejudecăți!”. Avea umorul oamenilor inteligenți. Nu era moftangiu domnul Vianu, deși casa sa era, de fapt, o uriașă bibliotecă. Îi montase un meșter clanța greșit la ușa dinspre stradă. Râdea grozav doctorul Vianu. Într-o lume plină de falsuri, dumnealui era autentic.

Ion Vianu a fost fiul lui Tudor Vianu, dar a fost mult mai mult de atât. A trăit nouăzeci de ani și a ajuns un domn de cea mai bună modă veche, un medic erudit, un scriitor grozav, un memorialist fără egal, un exilat, opozant al comunismului românesc, un căutător al adevărului și un înțelept. Nu i-a lipsit vreodată curajul. Nici demnitatea.

De zeci de ani, domnul Vianu trăia în Elveția. Dar la moartea sa în cultura română rămâne un gol uriaș.

O să îmi lipsească mult și o să îl recitesc de cum pun punct aici.

19 iunie
Cred ca vlahii mai pot fi făcuți o dată la buzunare, via vot, cu metoda “Neamțul”, dar la sigur se merge cu un japonez. Care ai un nipon pe acasă să îl bagi în politica la vârf? Că aleg vlahii cu două mâini, ordine, frumos, nu prea mai ține varianta generalu’ sau știu eu un băiat de la Buzău care dă kilometrajul înapoi la Dacie. Iar de Geoană cine n-are chiar mintea bibilicii si-l amintește de pe vremea când era cunoscut pe bună dreptate drept Prostănacul și-l avea lacheu pe Vanghelie. Un nipon însă e altceva, niponul oferă…

18 iunie
E bine că dacă vine apocalipsa ne prinde în weekendul prelungit de Rusalii.

17 iunie
Propun această cale de mijloc: Buzăul să nu fie în Moldova, dar buzoienii să fie moldoveni.

16 iunie
Vlahii fără mahala și fără bâlci nu pot exista, se ofilesc, se sting. Mahalaua și bâlciul sunt esențiale pentru valahíe. Dar valahía, să nu ne temem, e eternă. Mahalaua și bâlciul sunt dintotdeauna pentru totdeauna.

15 iunie
Morți, boală, nefericire, insomnii, anxietate. Dacă nu aș fi încredințat că voi muri tânăr aș spune că am ajuns la jumătatea vieții și toate încep să vină deodată.


14 iunie
Nu mai suport românii. Sunt de câteva zile în țară și îmi vine să urlu, să pun mâna pe praștie, să trag cu ea. Ocupațiunea lor mintală e doar la babașă, ceva cântăreț de manele, care s-a produs, invitat fiind, pe scenă cu formația vocal-instrumentală Coldplay, care a întinat numai nobilele idealuri ale lui Pitagora dând muzica sferelor pe mâna gloatelor. Acum douăzeci de ani și mie îmi plăcea Coldplay, dar pe de altă parte acum douăzeci de ani îmi plăcea încă și Feriți-vă de măgăruș. Între timp, au fost furate alegerile ca în codru. Urmează să ne atace rușii, după ce vine Trump la Casa Albă. Ne conduc niște imbecili, niște putori și niște hoți ordinari. Dar vlahilor le arde de babașă, asta îi roade pe ei. Au trecut de la gheboasă la babașa, ăsta e singurul lor “progres” în ultimii ani. Și au trimis șoșoaca în Parlamentul European. Îmi e silă de toate opțiunile contemporanilor mei vlahi, în muzică, politică, literatură, teatru, cinema. Peste tot doar dezamăgire, trădări, ticăloși, pungași, păuni, înfumurați și cretini. Mamă, mamă, mamă, ți-am mai zis cred, de ce nu m-ai făcut măcar congolez?

13 iunie
Călduri insuportabile. Dorm puțin și prost, sunt probabil tot mai aproape de moarte. Mereu suntem, de fapt, tot mai aproape de moarte. Am început atât de multe lucruri și singurul meu regret va fi că nu voi apuca să le închei, să pun punct. Accelerez. Scriu tot mai repede, mai repede, mai repede, ca și cum aș putea totuși evita deznodământul.

12 iunie
Rezumat: circul nostru vă prezintă „liderii“ care nu sunt buni nici de cuiere, un plăvan infernal, care o freacă de un deceniu pe modul avion, un vânzător de covrigi la gura a doua, un doctor ăăăă analfabet, localii panacotari & prăjiți, alumnașii Academiei Felix, neosecuriștii, euroimpostorii, euroloazele, atâția detașați de la pădure de la Băneasa sau alte păduri, o trompetă masivă a Moscovei, atârnache care candidează la orice doar să aibă funcție, fiind nuli fără, patrihoții blocați mental în Evul Mediu timpuriu, atâția pușcăriași care candidează pentru că nu mai există justiție, e la pensia specială justiția, excepțiile cu care nu umpli o cabină telefonică, și tot votăm, fiindcă asta e democrația à la vlaha și alta nu vine nimeni să ne facă. Forza, vlahii! Urmează apocalipsa și weekendul prelungit.

11 iunie
Cum eu am gusturi diametral opuse față de vlahi în orice, de la stil de viață la muzică, gastronomie, filme, literatură, jurnalism, teatru, mode, idoli și idei, ba chiar și sport, era culmea să ne potrivim pe partea politică, direct. În afară de Nicușor, evident nu a ieșit absolut nimic din ce am votat. Ca de obicei. Eh, asta e, fiecare pe drumul lui, vlahii rămân în subdezvoltare cu moft & moț, unde le place lor, eu plec un picuț și înspre Africa (reconfigurare traseu), să vedem ce o fi și pe acolo. Nu se termină lumea la Mizil. Din nou la drum, așadar.

10 iunie
Rezumat: în Europa e din nou 1932. Firește, deși vine peste ei apocalipsa, deși îi așteaptă cea mai mare catastrofă geopolitică din ultimele decenii, vlahii se pregătesc de weekendul prelungit și se pierd în mizele lor mici, ridicole, cu ciordeala, cu mangleala.

9 iunie
Dulcea oboseală de după una dintre cele mai importante zile din viața mea. Ziua în care, la Salerno, pe un stadion cu zeci de mii de oameni, l-am văzut pentru prima dată pe Roberto Baggio, idolul copilăriei mele binecuvântate. Am și scris ceva:

Non è più domenica

Napoli, șase dimineața. Un copil nesupravegheat – nu are mai mult de șase ani. Aleargă câțiva porumbei zbierând că:

– Sunteți urâți, porumbeilor, sunteți urâți!

Nu-i plac lui porumbeii. Ce să facem?

Un taximetrist urlă către o doamnă care trece nepăsătoare mai departe trăgând un troller imens de culoarea somonului. Taximetristul e disperat și dă din mâini întocmai ca într-un scheci despre napoletani. Legendele sunt adevărate:

– Madam, madam, nu suntem toți bandiți!

Eu duc în bagajul de inimă poezia, nostalgia, cei douăzeci de mii de oameni cântând că nu mai există duminici de douăzeci de ani. Au dreptate. Nu mai există duminici. Baggio nu mai joacă.

Dar noi avem amintirile și, de aceea, suntem foarte, foarte bogați sufletește. Cum spunea un copil ieri în tribună:

– Mamma, ho visto Baggio, mamma!

Nu era născut nici tatăl său când Baggio ne dădea nopțile albe și magice. Și nici mama sa nu era născută.

Taximetristul nu abandonează:

– Madam! Madam! Veniți cu mine, madam!

Strigătul zadarnic se pierde în ziua care a început. Și soarele e sus și viața continuă și nu mai există duminici.

8 iunie
Acum cinci ani, nu cincizeci, alde Gică Simion, cu tot cu fața aia de șarlatan de teleshopping la o televiziune din sudul Bangladeshului, nu exista. Era în condiția justă de nimeni în drum. Și nici masiva madam Șoșoacă – cascada urlătoarea a politicii vlahe – nu exista. Mare e puterea gargarei, mare e puterea internetului și a televiziunii în țara unde nu se citește, nu se gândește și nu se înțelege nimic din nimic…f

7 iunie
Ce săptămâni! A murit doamna Cosașu. A murit și mătușa mea. M-am întors din Sicilia și am plecat iar în Italia, să îl văd pe Roberto Baggio.

6 iunie
Mai e puțin și încep Jocurile Olimpice de la Paris (a treia mea Olimpiadă, după Beijing și Londra). Merg! Mari speranțe de la David Popovici. Să nu deznădăjduim: încă avem cel mai rapid om din Europa în apă, aparte de cel mai lent președinte de pe pământ.

5 iunie
Nici dacă își unesc forțele doctorii Ciucă și Bode cu Marcel de la Buzău, cu meserie incertă la bază, n-ar lua cinci la evaluarea națională la nicio materie, iar la Bacalaureat n-ar trece de nota trei nici sfințiți în prealabil de Teodosie Tomitanul, fost Snagoveanu, zis Șpagoveanu, Mache pe numele de turnător, Porcu pe cel din civilie. Cum să nu meargă țara făurită de vlahii ca unsă cu așa bravi, vizionari lideri?

4 iunie
Idee de reformă politică la Vlahii: să se mute Palatul Victoria în pădure, la Băneasa.

3 iunie
La un an, o lună și zece zile, din nou la crematoriul Vitan-Bârzești, pentru încă un sfârșit al lumii. A fost incinerată și doamna Cosașu.

2 iunie
Ar fi frumos și just ca partidul unic de la Vlahii să își schimbe numele în SRI.

1 iunie
La capătul lumii

Sunt la mii de kilometri de casă, dar sunt și acolo unde astăzi e îngropată una dintre mamele mele. Eu am avut trei mame. Să vă povestesc.

Bunica mea Angela, odihnească-se în pace, a avut trei fiice: Maria, Ioana și Luminița, căreia i-am spus dintotdeauna Mama Ița.

Mama mea, Ioana, este cea mijlocie. Fiica cea mare a bunicii Angela, Maria, a fost un personaj impresionant, tragic și demn.

De zeci de ani i s-a spus că nu va trăi. Că nu va ajunge la treizeci de ani, la patruzeci de ani, la cincizeci de ani, la șaizeci de ani, că nu va avea copii.

Dar a trăit și a avut copii și nepoți și o căsnicie trainică, întemeiată pe iubire. Unchiul meu e și el un personaj extraordinar și doctorii oricum nu știau ce vorbesc. Nu o cunoșteau pe Maria.

Anul trecut au trimis-o să moară în patul ei, acasă. Două-trei zile, au zis. A mai trăit nouă luni, cât să i se nască moartea.

Maria a traversat cu o putere neobișnuită zeci de ani de suferință, a învins boli și pronosticuri, a luptat cu eroism și a fost una dintre mamele mele.

Fiicele bunicii Angela au hotărât ca noi, copiii, să fim surori și frați, și să avem trei mame.

Mama Mariana a fost unul dintre oamenii admirabili pe care i-am întâlnit pe pământ, inteligentă, lucidă, cu un excelent simț al umorului, și o să facă o treabă grozavă ca înger.

Într-o zi, ca într-o proză de Gabo despre Macondo, au venit în sat niște oameni cu un aparat care măsura vitalitatea. Deși era mereu pe lista de așteptare a morții, această mamă a mea le-a dat aparatul peste cap, le-au sărit acele veneticilor. Era cea mai puternică din tot satul.

Și, deși a suferit mult de când o cunosc, eu o leg de bucurie. Avea o bucurie în ochi și în glas pe care le moștenise de la bunica mea, pe care nimeni altcineva nu le mai avea.

Am ascuns-o de multe ori în ce am scris. Când mă gândeam la bunătate și la bucurie mă gândeam și la ea și singura mea consolare acum, la capătul lumii, e că știa cât o iubesc.

Sfârșitul e mereu același în viața oamenilor: de la zi la zi, tot mai multe lumânări la adormiți și urmăm noi.