1
Am murit într-o zi de luni, ceea ce m-a surprins. Mă așteptam să mor marți, nu doar pentru că am crezut toată viața în ceasurile rele. Dar luni? Cum să mor luni? E ca și cum m-aș fi grăbit, iar eu nu m-am grăbit niciodată, nu mi-a plăcut să îmi iau timp, ca și cum eu aș fi fost stăpânul timpului, stăpân peste tot timpul din lume.

2
Nu pot să spun că sunt fericit cu noua mea condiție. Nu pot nici să spun că e îngrozitor. Bineînțeles că îmi e dor de soția mea și de cei  câțiva prieteni pe care i-am strâns în cei optzeci și nouă de ani pe pământ. Câțiva: mai exact trei.

Unde sunt acum? Poate mai târziu o să notez ceva despre asta. Deocamdată îmi aștept înmormântarea. Sunt curios. Mereu am fost curios. Am citit toate ziarele. Din păcate, nu se mai găsesc așa multe ziare. Moartea mea nu a trecut neobservată. Dar nici nu se poate spune că a stârnit vâlvă. Dar moartea cărui om de optzeci și nouă de ani ar avea o asemenea forță? Nici Hristos dacă murea la optzeci și nouă de ani, dintr-un rău incurabil, nu mai era o știre.

Au fost, așadar, câteva note despre viața mea, un rezumat destul de stupid, cum sunt toate rândurile în care încerci să înghesui o viață de om. S-a născut la… a trăit în… a studiat acolo… a făcut armata dincolo. A scris cartea nu știu care și a lucrat patruzeci de ani la gazeta cutare. Ca și cum chiar s-ar putea rezuma așa viața unui om.

Cum spuneam, îmi e dor de soția mea. Îmi pare rău că suferă. Iar prieteni – acum o știu mai bine decât înainte, chiar nu mai aveam mai mult de trei. Nu e un bilanț grozav, dar nu e niciun bilanț catastrofal, după optzeci și nouă de ani în care n-am căutat prieteni, dar nici nu i-am respins. Am mai avut cinci prieteni, dar toți au murit înaintea mea. Așadar, opt oameni într-o viață. Unul la zece ani.

Dacă o traduc așa, parcă nu e chiar rău. Nu mai reușesc să-mi aduc aminte cine spunea că apariția zilnică a ziarelor e o barbarie și că o știre pe secol ar fi de ajuns. Oricum nu mai contează. Ziarele au cam murit înaintea mea, iar în fantomele lor au fost câteva note și despre trecerea mea. Nu m-au revoltat, nu m-au mirat, m-au înduioșat, atât cât permite noua mea condiție. Mâine e înmormântarea.