Pe insulă, bordelurile erau numeroase, chiar dacă viața se întâlnea totuși rar. Bordelul acesta însă era plin de viață. Era un apartament cu patru camere în care trăiau două peștoaice din Brazilia și șapte fete, toate din America Latină – patru din Columbia, una din Venezuela, una din Cuba și una din Brazilia. Fetele nu erau niște frumuseți, cu excepția celei din Venezuela, care-și spunea Rita și Dumnezeu știe cum o chema de fapt.

Erau niște fete pline, cu sâni mari și funduri enorme, trecute, dar, cu puțină imaginație, încă senzuale. Oricum, el nu le-ar fi oferit un pahar în plus într-o discotecă, pe niciuna dintre ele nu ar fi chemat-o în camera lui de hotel. Desigur, cu excepția Ritei.

Rita era o zeiță. Trupul ei era felin, era perfect. Aluneca prin încăpere ca un șarpe care valsează. Dacă ar fi fost un poet romantic din secolul XIX ar fi spus că era frumoasă ca luna între stele. Părul ei era negru, ochii îi erau verzi, sânii îi erau obraznici, talia ei grozavă putea să înnebunească un om, picioarele ei erau lungi, ca ale elefanților lui Dalí, nebunul. Zâmbetul ei era alb, era imaculat, era încântător. Bineînțeles că era o lebădă falsă.

Clientul era invitat de prima peștoaică să ia loc pe o canapea. Cea de-a doua peștoaică prezenta rând pe rând fetele. Rita venea a patra. Toți o alegeau pe Rita, apoi se întâmpla inveitabilul: din păcate, Rita tocmai a pășit în acea perioadă delicată și nu mai poate lucra, dar oricare altă fată este aici pentru tine, drăguțule, hai, curaj, alege o fată.

Și, drăguțul, dacă era un papagal cumsecade, cum erau de obicei tipii care călcau prin bordelurile astea, alegea o columbiancă, înjura în gând, intra într-o cameră cu tavan înalt, pe care un ventilator se trudea zadarnic să o răcorească.

Era fierbinte camera aceea și, ce bine!, fierbinte era și columbianca, adio, Rita, blestemată lebădă falsă, adio, nemernico!, iar columbianca își spunea Luciana, dar ție, iubitule o să-ți spun adevărul, mă cheamă Isabella și tu semeni cu Mario, primul meu iubit, ay, papi, semeni atât de bine cu Mario și Luciana sau Isabella îl asalta ca un imperiu și erau deja în galop, binecuvântată fie America Latină, binecuvântate toate femeile lor fierbinți, cu școala străzii, binecuvântate femei magice, minunate și nefericite, iar la sfârșit, după explozia care putea să dea încă o dată naștere universului, Luciana sau Isabella se prăbuși ca un zid, lângă călătorul ostenit, ay, papi, așa mă futea și Mario, ce s-a întâmplat cu el, l-au omorât, cine l-a omorât?

Și mai departe bineînțeles că avea să fie rosit un monolog în care să fie condamnată cultura violenței în Columbia și în toată America Latină, blestemat continent!, căci acolo te omoară, nu că te lovesc sau te înjură, te omoară, înțelegi? Săracul Mario…

Avea șaisprezece ani și se bucurase de Luciana sau Isabella demult, demult, pe când ea abia dacă nu mai era o copilă, pe când șoldurile ei nu prinseseră a se coace și trupul ei era tare și pielea ei mătăsoasă și sânii ei încă nu cunoscuseră gurile flământe ale fiilor ei.

• Câți copii ai?
• Trei băieți.
• Și pe cel mai mare îl cheamă Mario?
• Termină! Cum să-l cheme așa. Îl cheamă ca pe bărbatu-meu: Angel. Despre Mario nu știi decât tu. Tu și inima mea.

Și degetul Lucianei sau Isabellei îi pecetluiește buzele, apoi ora a și trecut și el trebuie de-acum să plece, vine noaptea, dar căldura nu trece și insula toată se topește și Luciana sau Isabella rămâne pururi în urmă, înfășurată într-un prosop roz, obosită de atâta iubire irosită, și el pleacă acum mai departe, cu umerii lăsați și fantoma lui Mario în spate și vântul mângâie mirosul pielii ei pe obrajii lui, unde nu se află lacrimi, de ce s-ar afla?

El este totuși un melancolic și știe că nu o va mai uita niciodată pe Luciana sau Isabella. Ar vrea să se întoarcă peste o săptămână, să întrebe de Rita, dar știe deja răspunsul, blestemată lebădă falsă.