• Și acum, ce o să faci?

Laura tăcu. Fu o tăcere mai degrabă scurtă, dar ei i se păru că dură o eternitate.

Tăcu, așadar, această scurtă eternitate, mai ales că nici nu știa sigur ce să răspundă.

Era cea mai grea hotărâre din viața ei. Și Laura stătea pe hotarul acesta, fără nimeni care să îi spună care e alegerea corectă.

În ultimii ani, Laura simțea cum tot lăsase copilăriei cele ale copilăriei. Devenea altcineva. Se transforma într-un om mare, iar acestea erau deja decizii de oameni mari.

 

Nu e tocmai ușor să crești, iar Laurei nici măcar nu i se părea că ar câștiga prea mult dacă ar fi continuat să se îndepărteze de copilărie.

 

Obișnuia să își asculte inima, iar inima ei îi spunea că ar trebui să mai întârzie în copilărie, să nu se grăbească, să nu cumva să se grăbească. Un răspuns, însă, era necesar – și era necesar acum.

Căci diriginta ei era un om mare și tocmai îi pusese o întrebare. Laura obișnuia, de asemenea, să fie sinceră, nu mințea niciodată, dacă nu era neapărată nevoie, așa că spuse cu toată sinceritatea:

• Habar n-am, doamna dirigintă!

Desigur, diriginta se aștepta la acest răspuns. Laura se gândea că această femeie are întotdeauna pregătită următoarea linie de dialog. Nu se miră când auzi:

• Te cred, dar trebuie să te gândești bine.

Nu era nevoie de această precizare. Laura oricum s-ar fi gândit și s-ar fi gândit bine. Diriga chiar era o doamnă cumsecade, care îi voia binele, dar uneori făcea aceste precizări inutile, care reușeau să o irite.

• Așa o să fac! Sărut mâna.
• Trebuie să te gândești bine, Laura. Trebuie să…

Dar Laura nu mai răspunse. Era deja în stradă. Strada nu era chiar o stradă, era mai degrabă o uliță, ca la țară.

Tot auzise povești că orașul fusese cândva, pe când încă exista fabrica de armament, prosper – chiar neobișnuit de înfloritor. Că în uzina aceea munceau zeci de mii de oameni, inclusiv bunica ei, mama mamei sale. Singura bunică pe care o mai avea. Singura bunică pe care o avusese vreodată.

Pe când Laura avea trei ani, tatăl ei, care crescuse orfan, plecase în Spania, ca să îi asigure ei un viitor mai bun sau cel puțin așa auzise.

Nu se mai întorsese.

 

Laura aflase că tatăl ei se recăsătorise și că acum ea ar avea și un frate vitreg, nu-l văzuse niciodată. Tatăl său îi mai scria mesaje de ziua ei și cam atât. Laura le citea și apoi le ștergea, fără să răspundă. Și nici măcar nu era tristă că povestea ei era aceasta și nu alta. Știa că lucrurile astea se întâmplă, pur și simplu se întâmplă și poate că tatăl ei nici măcar nu știa cum să se mai apropie de ea. Nu îl ura, nici nu știa să urască. Nu se simțise părăsită, nu îl găsea vinovat, abia dacă și-l mai amintea.

 

În toate fotografiile pe care le văzuse, tatăl ei era un bărbat care începea să se îngrașe, să chelească și avea ochii cam triști. Ea nu-i semăna și nici nu voia să îi semene.

Pur și simplu, familia lor nu era ca familiile acelea din reclamele la pastă de dinți de la televizor.

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Laura ar fi spus că familiile acelea nici nu există – doar în reclame, atât.

În urmă cu doi ani și mama ei plecase – în Barcelona. Știa de la geografie că Barcelona e tot în Spania. Dar știa și că Spania era mare, iar tatăl ei era în nord și probabil că părinții ei nu se vor mai vedea vreodată. De la istorie și de la televizor, de la știrile la care se uita bunica ei, aflase însă că Barcelona nu e în Spania, ci într-o provincie care își tot caută, fără să o obțină, independența.

 

Laura înțelegea importanța unei independențe, dar adevărul e că ea nu o căuta pe a ei. Era fericită, exact ăsta e cuvântul, și nu se ferea să se gândească așa, era fericită de cum se așezaseră lucrurile. Îi plăcea să trăiască într-o casă veche, cu bunica și cele patru pisici.

 

În anul de dinainte să intre la școală primise o pisică. Și, cum se întâmplase, cum nu se întâmplase, că în anul următor aveau deja patru pisici. Văzând că Laura nu se grăbea să le dea nume, bunica le botezase ea: D’Artagnan, Athos, Porthos și Aramis. „Aceștia patru erau cei trei mușchetari!”, îi plăcea bunicii sale să glumească.

Laura vorbea în fiecare zi la telefon cu mama ei, bineînțeles că o iubea și știa că este iubită. Dar viața ei era aici. În orașul acesta la marginea căruia fusese cândva o magnifică pădure de stejari, din care mai rămăseseră doar câțiva copaci.

Probabil că așa se întâmplă și cu oamenii, se gândea Laura. Până la urmă, totul se schimbă, și mai rămân doar câțiva oameni, și nici aceia cum au fost cândva. Viața ei era aici, cu prietena ei, Mădălina, care bineînțeles că era adorabilă și insuportabilă.

• Îți place, Laura, cum m-am tuns?

Mădălina putea să ridice această întrebare de optzeci și cinci de ori în decursul unei singure săptămâni, și obișnuia să se tundă în fiecare lună.

• Îți place, Laura, cum m-am tuns?

Laura mergea pe stradă zâmbind. Chipul ei era strălucitor și ea o știa bine. Era ceea ce se cheamă o fată drăguță, foarte drăguță.

Iar fetele drăguțe cam știu că sunt drăguțe. De obicei e un coleg de școală primul care le atrage atenția asupra acestui aspect, dacă nu reușesc să vadă singure în oglindă adevărul și viitorul.

Laura semăna cu o chinezoaică. Era o fată drăguță care semăna cu o chinezoaică și era fericită și că lucrurile stăteau astfel.

Telefonul îi dădu de știre că a primit un mesaj. Bineînțeles că îi scria Mădălina, care în mod surprinzător nu o întreba dacă îi place noua ei coafură. Mădălina o întreba același lucru ca diriginta:

– Ce te-ai hotărât? Ce o să faci mai departe?

Laura citi mesajul, băgă telefonul în buzunar și nu se grăbi să răspundă. Îi plăcea să asculte muzică veche, muzică din epoca în care fusese tânără bunica sa. În loc să îi răspundă Mădălinei, preferă să dea drumul unui album de Pink Floyd în căști.

Nimeni nu mai arăta ca Laura, nimeni nu mai asculta muzica pe care o asculta ea, nici măcar Mădălina, care o găsea expirată. Când auzea una ca asta, Laura zâmbea. Nu îi plăcea să discute în contradictoriu gusturile muzicale și nici alte gusturi.

Laura ajunsese, fără să îi arate nimeni drumul, la înțelepciunea anticilor, care știau că gusturile nu se dispută. De altfel, o și auzise cândva pe bunica ei spunând ceva asemănător, și anume că gusturile nu se discută.

 

Era la cafea cu doamna Enăchescu, în bucătărie. Doamna Enăchescu locuia pe aceeași stradă, la două case distanță și o corectase imediat pe bunica Laurei:

– Doamna Sanda, este vorba că gusturile nu se dispută, să știți. Este vorba că așa spuneau latinii, doamna Sanda. Este vorba că expresia a trecut testul timpului și…

Doamna Enăchescu spunea mereu care era vorba, deși de cele mai multe ori nu știa ce spunea. De data aceasta, însă, știa, căci fusese chiar profesoară de limba latină. Avea o vârstă și existase un timp în care chiar și în acel oraș se predase limba latină.

Laura continua să zâmbească. De altfel, începuse de la o vreme să zâmbească și mai des decât de obicei, iar în obrajii ei erau acum gropițe. Nici filtrele de Instagram nu puneau asemenea gropițe. Laura era adevărată și îi plăcea treaba asta: era bine să fii adevărat.

Robert. Robert de la a șaptea B. El era motivul pentru care Laura zâmbea mai des. O știa și ea, o știa și bunica, o știa și Robert, o știa și Mădălina, o știa întreaga școală. Nu se putea spune că povestea lor începuse, dar se priveau într-un fel care nu lăsa loc îndoielii: avea să înceapă, avea să fie o poveste. Laura nu avea niciun motiv să nu creadă chiar că urma cea mai frumoasă poveste din viața ei, mai ales că nu mai simțise niciodată ceea ce simțea când o privea Robert.

Și Laura tot zâmbea, traversând orașul. Uneori, simțea că plutește, că se află într-unul dintre acele globuri de cristal în care ninge și e liniște și e frumos și e magic. Nu ningea.

Era vară și peste o săptămână ea avea să termine clasa a șaptea. Urma a opta, urma evaluarea națională, urma liceul, viitorul vine întotdeauna cu multe necunoscute.

Laurei îi plăceau mult zilele când se schimbau anotimpurile, căci în oraș anotimpurile chiar se schimbau de la o zi la alta. Bunica ei îi povestise despre vremurile în care existau patru anotimpuri, dar Laura nu și le amintea. Acum erau doar două: era cald sau era frig și mai erau acele zile în care se încheia un anotimp și începea următorul. Iarna era încă departe. Nu venea iarna, venea vacanța.

Și fix acum, mama ei se găsise să îi dea peste cap toată lumea. Voia să o ia cu ea în Barcelona, bunica obținuse pentru Laura o amânare a acestui deznodământ:

– Lasă fată să termine aici școala generală și poate merge acolo la liceu.

Dar Laura nu voia să meargă acolo nici măcar la liceu, nu voia să plece nicăieri, nu voia nici să trăiască departe de mama sa, dar nici nu voia să-și lase bunica, nu voia să-și lase orașul, nu voia să o lase pe Mădălina.

 

Laura voia ca lucrurile să rămână pentru totdeauna la fel, și anume exact cum erau în ziua aceea: toate să fie încă la început, viața să fie paradisul promis. Laura, de fapt, se hotărâse: nu va pleca. Nu putea pleca. Nu!

Pe de altă parte, era mama ei. Și mai era și orașul Barcelona, care îi plăcea, unde fusese anul trecut în vacanță, îi plăcea fiindcă avea plajă și era plin de viață și era plin de oameni care purtau haine foarte colorate.

 

Mama ei îi spunea că tot acolo va ajunge până la urmă, tot va pleca și e mai bine să plece de acum, să se obișnuiască…

 

• În țară nu mai e nimic de făcut, Laura, știu că nu vrei să o părăsești pe bunica. Dar, crede-mă, bunica înțelege. Toți copiii pleacă până la urmă…
• Eu o să rămân.
• Deocamdată.
• Deocamdată.

Laura știa că aceasta nu era pacea, doar un armistițiu. Mama ei nu va renunța și nici nu se va întoarce acasă. Ei nu îi plăcea orașul, iar între ea și bunica sa rareori erau momentele de liniște.

Mamei sale nu îi plăcea nici măcar casa în care trăise și în care acum trăia ea, cu bunica, cu cele patru pisici și cu atâtea speranțe.

Laura nu mai zâmbea. Se posomorâse. Ar fi trebuit să îi spună dirigintei că s-a hotărât: nu o să plece. Ar fi trebuit să îi ceară să o susțină, să-i convingă mama să o lase aici, să facă și liceul, că o să dea la științe și apoi la medicină și…

 

Ar fi trebuit măcar să îi răspundă Mădălinei la mesaj. Nu era nimic mai rău pe lume decât să ți se dea cu seen. Fiecare minut în plus de tăcere era o trădare a prieteniei. Nu voia să plece și știa că nici nu o să poată rămâne mereu. Că totul se schimbă, exact ca anotimpurile.

Da, Laura știa că vine o zi când se poate schimba totul. Laura se gândea că trebuie să fie foarte atentă – ziua aceea putea fi chiar astăzi.

 

Și ea trebuie să aleagă, fiindcă ea va trăi cu vina, cu remușcarea, cu regretul sau cu bucuria alegerii. Bunica mereu îi spunea treaba asta:

• Învață să alegi, Laura, tu o să trăiești cu ce ai ales.

 

Acum, Laura nici nu mai zâmbea, dar nici nu mai era posomorâtă. Părea mai degrabă absentă, ca și cum mergea ca de la sine, fără să fie prezentă acolo, în greutatea pașilor săi.

Laura se îndrepta către bunica ei, care stătea într-o casă cu etaj, căreia i se spune vilă, dar nu era chiar o vilă. De fapt, așa li se spunea tuturor caselor cu etaj construite de nemți în oraș, acum zeci de ani, pe vremea ultimului mare război.

Laura auzise de atâtea ori poveștile acestea vechi, dar tot nu se săturase de ele. Erau povești bune, erau bune cum erau și discurile bunicii, care asculta muzică numai la pick-up. Pick-up-ul era și el vechi și muzica ieșea însoțită de un fâșâit, care cumva reușea să o facă și mai plăcută. Bunica nici nu voia să audă de Youtube.

Lucrase în fabrică – ingineră. Și nu se împăcase niciodată cu ideea că fiica ei devenise asistentă medicală, că preferase să se mărite în loc să facă medicina. Laura însă, Laura era altfel – visele bunicii deveniseră și visele ei, așa, pur și simplu.

Și Laura deschise ușa. Îl văzu pe D’Artagnan sărind de pe bibliotecă în mijlocul holului, de unde o fixa cu privirea, cum făcea de câte ori ea se întorcea acasă.

• Bunica, bunica, am venit!

D’Artagnan o privea mai departe, mama putea să aștepte până mâine ca să afle că nu, nu va veni, nici măcar la liceu, că rămâne acasă, fiindcă acasă e fericită și fiindcă așa îi spune inima să facă și fiindcă inima e cea mai importantă, nu așa au învățat-o, și ea, și bunica și… Și Laura știa și ce îi va răspunde Mădălinei la mesaj:

• Hei, Mădă, îmi place, să știi, cum te-ai tuns!

D’Artagnan, care avea un ochi galben și unul verde, continua să o privească. Laura strigă din nou:

• Bunica, bunica, am venit!