Ce am învățat de la Marco van Basten în 1988, în 2002 și în 2014.

Pe Marco van Basten nici nu îl cheamă Marco. Îl cheamă Marcel. De la Proust încoace n-a mai avut acest nume un purtător atât de însemnat.

L-am iubit pe Marco van Basten, dar asta e ceva banal pentru copiii născuți la începutul anilor 1980. Așez un semn de întrebare peste orice copil al anilor 1980 care n-a fost îndrăgostit de van Basten.

Merg și mai departe: n-am încredere în acela care nu a încercat măcar o dată să marcheze ca van Basten în finala Europeanului din 1988 de pe Olympiastadion din München.

Acela a fost un voleu ireal, cel mai frumos voleu din istoria fotbalului de până la Zidane.

Înainte să-l văd mi s-a povestit și nu l-am uitat niciodată. Aveam cinci ani, mergeam la grădiniță, știam să recunosc miracolele. De multe ori în spatele ochilor mei închiși rulează și acum filmul acelui gol magnific.

Aveam cinci ani, cum spuneam. Și l-am crezut pe van Basten când ne-a profețit că anii 1990 vor fi liberi și vor fi ireali și vor fi frumoși, l-am crezut când ne-a profețit asta învingând și învingând așa Uniunea Sovietică.

Apoi i-au nenorocit glezna și i-au frânt aripile prea deveme, dar chiar și așa a apucat să îl lase până și pe Cruyff cu gura căscată. Era atât de tânăr când s-a lăsat de fotbal că ar mai fi putut să joace încă un deceniu fotbalul său obsedant, perfect.

Am clipit de două ori și în toamna anului 2002 eram deja student și visam ce visez și acum: să ajung cronicar sportiv.

Eram trist, în trena Mondialului la care Italia fusese prădată de FIFA cu mâna mizerabilă a unui anume Byron Moreno, un pungaș ecuadorian care a dus-o pe Coreea de Sud în fazele superioare ale turneului găzduit de Coreea de Sud (și Japonia).

Acest mizerabil de Byron Moreno a ucis Italia și mi-a încheiat copilăria.

Dar încă și mai trist fusesem că Trapattoni se dovedise un nemernic și un laș și nu-l luase pe Baggio la Mondiale, deși Baggio se recuperase miraculos după încă o accidentare oribilă și era cel mai frumos artist din Il Calcio.

Era toamna lui 2002, ziceam. Citeam (cum citesc și astăzi) toate ziarele de sport din România și știu că m-a uluit ca voleul din 1988 un articol scris de un anume Marco van Basten.

Un articol al cărui titlu l-am uitat și care cred că a fost publicat într-o gazetă ideală, care pe lângă fotbal se ocupa și cu literatura.

Iar atunci, van Basten profețea prezentul de acum. Ideile sale sunau atât de ciudat încât probabil că fusese luat de nebun.

Ne anunța că fotbalul e prea rapid pentru ca un singur arbitru să îi mai facă față, ne profețea VAR-ul zilelor noastre, cerea să nu mai fie întrerupte fazele și alte lucruri fantastice, împrumutate din baschetul american, care încă nu sunt realitate, dar poate că vor fi și ele.

Van Basten mai spunea atunci că fotbalul este un joc prea european, că suferă din pricina propriilor reguli, constata câte camere filmează un meci și cum ele nu sunt folosite și pentru a îndepărta greșelile de arbitraj și câte și mai câte. Totul cu o concizie formidabilă. Era un miracol articolul lui van Basten. De mult nu mai citisem ceva atât de clar exprimat.

Iar astăzi, de câte ori văd un arbitru făcând un dreptunghi cu degetele în aerul stadioanelor noastre goale de oameni, eu mă gândesc la van Basten. La el mă gândesc, fiindcă el a văzut viitorul și alte lucruri minunate.

A treia oară când van Basten a profețit ceva extraordinar a fost acum șase ani, când, după ce nu cunoscuse gloria nici la naționala Olandei, nici la Ajax, a cerut să devină secund la clubul unde fusese angajat ca antrenor principal: AZ Alkmaar.

Van Basten, marele van Basten, făcea acest uluitor pas înapoi, rar în istoria fotbalului, pentru că pur și simplu nu mai era fericit cu presiunea de pe umerii unui antrenor principal. Avea și probleme cardiace, era depresiv, trecuse prin niște furtuni în familie, dar toate acestea însemnau un singur lucru: că nu mai era fericit. Van Basten era, deci, ultimul romantic: inima trebuie ascultată.

Atunci, el mi-a arătat ceva mai uluitor decât golul din 1988, mi-a arătat cum anume poate fi viitorul celor înțelepți, al celor care știu să se întoarcă în istorie, în legendă, înainte să se piardă pe sine.

Bineînțeles, prea puțini l-au înțeles și atunci pe Marco van Basten.

Căci el ne-a povestit până la urmă cum ar putea să fie lumea, dacă ea ar fi locuită de oameni atât de curajoși încât să aibă și puterea unui sfârșit.

Iar asta este întotdeauna cea mai grea dintre povești.

6 septembrie 2020