Dictatorul era pe atunci un puști tuns chilug, pe care hainele atârnau prost – întotdeauna între războaie hainele atârnă prost pe oameni. Cu atât mai mult uniforma închisorii.

Puștiul acesta avea o privire care putea să îngrozească și mai avea și o ambiție animalică, bovină, prostească – el nu accepta să piardă, el nu putea să piardă fără ca, la fiecare înfrângere, universul întreg să se prăbușească într-o gaură fără sfârșit.

Nu era prima dată când era în arest – pușcăria nu îl speria, dimpotrivă, creștea în el sentimentul că are dreptate, că este dintre obidiții sorții, de care doar Partidul Unic se poate îngriji. Își părăsise fără mari regrete familia, părinții și frații, dintr-un sat care acum i se părea îndepărtat.

Iar când îl băteau și își ștergea arcadele sângerânde cu cârpa care le ținea loc deținuților de prosop, se simțea un martir căruia se cuvine să i te închini.

Crescuse calfă de cizmar, dar ucenicise fără spor în meserie într-o mahala din Marele Oraș; camarazii îi oferiseră această religie, iar el o îmbrățișase ca pe un Hristos.

Încercase într-o toamnă să citească Manifestul Partidului Comunist, dar nu reușise, citea prost, se bâlbâia chiar și când citea în gând, în plus, nu avea răbdare, așa că renunțase. Era chiar și fără această Biblie la bază un comunist adevărat.   Uneori, se simțea cu adevărat invincibil, ca și cum în el ar fi așteptat o mare putere.
Puștiul bâlbâit și tuns chilug privea către colegii săi de celulă – toți erau comuniști, toți erau oameni, ei smulseseră miezul unei pâini, ei construiseră din el piesele necesare unui joc de șah, iar acum ei se întreceau în sportul minții pe un carton care le ținea loc de tablă.

Camarazii îl țineau aproape, apreciau la el că vorbea puțin și că era căpos, dar nimeni nu îl suspectase vreodată de inteligență. Calfa de cizmar privea jocul fără să spună niciun cuvânt, iar când turneul s-a încheiat, l-a provocat pe câștigător cu vocea lui bâlbâită care părea că latră cuvintele: jo-oo-ooo-ooo-ci și-iii cu-uuu mi-ii-ii-ne?
     Câștigătorul a zâmbit și l-a zdrobit pe viitorul dictator în mai puțin de treisprezece mutări, viitorul dictator s-a ridicat uluit de la tabla improvizată de joc și nu a mai scos niciun cuvânt toată ziua, apoi s-a făcut seară, apoi s-a făcut dimineață și câștigătorul a putut vedea atunci când s-a trezit privirea îngrozitoare a viitorului dictator ațintită deasupra sa.

Calfa de cizmar stătea în picioare în hainele lălâi, care îi cădeau atât de prost, și îl privea din picioare ca și cum ar fi urmat să îi înfigă un pumnal în inimă, ca unui vampir.

Viitorul dictator nu crescuse înalt, dar furia sa tăcută îl proiecta nesfârșit peste silueta câștigătorului, care i-a zâmbit încurcat.

Viitorul dictator nu i-a întors zâmbetul, s-a întors pe călcâie și s-a îndreptat spre celălalt capăt al celulei.

Trecuseră zeci de ani de la această întâmplare, calfa de cizmar era de-acum Marele Conducător al Partidului Unic, el stăpânea Țara Noastră, voința sa era neclintită și nimeni nu îndrăznea să îi mai zâmbească.

Când s-a anunțat vizita Marelui Conducător în orașul nostru era iarnă și oamenii erau istoviți și sirena Uzinei Mecanice șuiera ca o chemare la rugăciune și oamenii istoviți își trăgeau peste chipuri măștile de copii blânzi ce vor să cerșească atenția mâinii sale.

Și nimeni nu a putut să înțeleagă în iarna aceea de ce Marele Conducător s-a întors din drum, chiar la marginea pădurii care înconjura orașul nostru.

Tovarășul Cucu nu a ieșit din casă în ziua aceea și nimeni nu a aflat cum arăta cealaltă jumătate a adevărului.