Cum stătea rezemat de zidul universității, cu căștile în urechi, cu urechile pline de „Positively 4th Street”, vechiul cântec scris de Dylan într-o zi de vară a anului 1965, încălțat într-o pereche de teniși Converse, cu hainele sale over-size și șapca întoarsă ca în anii de liceu, arăta cu cincisprezece ani mai tânăr, cel puțin dacă îl vedeai de la depărtare. Avea patruzeci de ani, dar reușea să treacă drept un băiat de douăzeci și cinci, care tocmai și-a condus prietena la autobuz. Ceea ce era parțial adevărat. Căci pe măsură ce autobuzul 61 o ducea spre Eroilor, Cristian știa că se sfârșește ceva, poate pentru totdeauna, atât că nu știa ce anume.

Avea, firește, două posibilități. Prima era să o termine cu Mina. O botezase așa încă de acum șase luni de când începuseră să se întâlnească pe ascuns. Semăna bine acelei cântărețe din Italia renumită pentru dueturile ei cu Celentano și pentru vocea ei atât de puternică încât se povestea că și Tina Turner o invidia. Avusese în copilărie o pisică botezată așa: Mina. În plus, ea avea ochii mari ai Minei, cântăreața, dacă se gândea mai bine parcă aducea și cu Bette Davis, dar era totuși secolul XXI, cum să îi spună Bette?

Mina era studentă la arhitectură în ultimul an, se întâlniseră la un congres și Cristian uitase că este căsătorit de nouă ani și că are doi copii. Își uitase fiica, o uitase pe Petra, care avea deja patru ani și uitase și de Cristian-cel-mic, care avea doar un an și jumătate. Pur și simplu, se simțise, văzând-o pe Mina, din nou tânăr, iar mai târziu, când au făcut prima dată dragoste într-un apartament pe care el îl închiriase anume pentru aventura asta tocmai pe Bulevardul Magheru, ar fi vrut să poată să trăiască doar clipa aceea, un prezent continuu cu Mina deasupra lui, cu ochii ei mari, pe care îi dădea peste cap, ca și cum ar fi murit. Și chiar murise de plăcere de câteva ori în noaptea aceea. Niciodată nu se simțise Cristian mai puternic decât atunci, nici măcar când i s-au născut copiii.

Mina știa. Știa că mariajul lui se destramă și cât de complicată e povestea, dar nu îl presa în niciun fel. Avea talentul de a fi discretă, Cristian era încredințat că e foarte bună ca amantă și tocmai această idee îl obseda. Dacă nu era doar amanta lui? Era îngrozitor de gelos, nu o putea controla, trebuia să fie tot timpul cu ea, numai cu ea, asta era cel mai dureros. Tocmai de aceea, deși nu îi spunea nimic, Mina îi arăta de câte ori se ruja goală în fața oglinzii, la ei, pe Magheru, că trebuie să ajungă la deznodământ. Nu voia să își piardă copiii, pe Ana o pierduse de mult și nu mai știa drumul care ducea la ea, dar copiii? Ar fi fost în stare să nu-l mai lase să-i vadă vreodată. Ana era femeie-scorpion, era răzbunătoare, știa să urască. Dylan îi picura acum în ureche versurile din Most of the time.

Rămăsese lipit de zidul universității, ca un graffiti, autobuzul 61 nu se mai vedea. Era octombrie, era ceață, venea iarna și Cristian nu se mai putea mișca. Prin fața lui treceau studenții și studentele și bărbați grăbiți, care veneau de la serviciu și tinere femei cu meserii incerte și chiar o gașcă de adolescenți, dintre care cel puțin doi erau cu trotineta.

Toți prietenii lui erau nefericiți. Nu mai avea, de altfel, decât doi. Erau, la fel ca el, bărbați la jumătatea vieții, cu mariaje de multă vreme ruinate, pe care se încăpățânau să le țină în viață de dragul copiilor. Filip avea un băiat, pe Alex. Tudor avea și el un fiu, pe Mihai. Erau copii buni amândoi, începuseră deja școala, dar Cristian știa că vor ajunge și ei exact ca tații lor.

• Tu ce mai aștepți de la viață, Filip?
• Să fie băiatul sănătos, să treacă prin viață fără să aibă necazuri și cam atât.
• Nu mai ai niciun vis?
• Ce vise, mă, nebunule? Să fiu pilot de Formula 1? Sunt expert contabil și asta e viața, să zic mersi dacă mai agăț vreo contabilă prin vreun teambuilding.
• Și tu, Tudor?
• Și eu ce? La fel, să fie fi-miu sănătos. Și să mor fără să mă chinui prea mult înainte, că de acum, ce crezi că mai urmează?
• Nici tu nu mai visezi nimic? Ce să mai visez? Să fiu maestru păpușar, la Teatrul Țăndărică? Să plec în cosmos? Să mă fac balerin? S-a dus, bă, Cristi viața. Sunt managerul unei fabrici de pufuleți și se putea și mai rău. Te-a luat visul acum?
• Nu, mă, ziceam și eu așa. Și eu tot la copii mă gândesc, în rest nu mai contează. Și nevestele?
• Să fie sănătoase, tati, crezi că ele nu vorbesc tot asta acum, doar că între ele?

Dar la întrebarea aceasta nu mai fu oferit niciun răspuns. Mai vorbiră un timp despre fotbal, ai văzut, bă, că a plecat Chiellini în America?, a plecat săracul, să mai facă și el un milion, s-a dus și năsosul, au mai râs preț de o bere, deși toți țineau cu Juventus Torino și erau, de fapt, destul de triști că echipa nu mai mișca nimic și apoi s-au despărțit scurt, ca bărbații de vârsta lor, care fac tot ce pot să-și ascundă durerile, cu prostata, cu băncile, cu digestia, dar și bucuriile, tot mai rare, mai ales că toți fotbaliștii buni din lume erau de-acum semnificativ mai tineri decât ei.

Filip și Tudor simțeau că e ceva cu Cristi, dar dacă el nu le zicea nimic, nici ei nu-l invadau cu întrebări. Mina era și avea să rămână până la sfârșit o afacere intimă.

Dar întâlnirea cu băieții fusese ieri. Acum, Cristian era singur pe stradă, stătea să plouă și chiar începu să plouă, oamenii se grăbeau, toți se grăbeau undeva, el nu se mai grăbea nicăieri, trecu pe lângă o vitrină în care strălucea o oglindă, se opri și se privi, așa cum era, învins și plouat, și i se păru că e încă tânăr și că viitorul poate să existe. Trebuia să-i spună Anei adevărul, adevărul era simplu: nu o mai iubea și ar fi fost mai bine pentru toți să se despartă, și pentru copii, Cristi, la ei nu te gândești, numai la tine te gândești, sigur ai pe una!, nemernicule, mi-ai distrus viața, futu-i, nu, iubitule, nu e nimic, eu și tati vorbim, ai trezit și copii, lua-te-ar un milion de draci să te ia!

Cristi o tot văzuse pe Ana transformându-se, nu mai era fata inocentă de care se îndrăgostise, dar nici el nu mai era același, timpul îi îndepărtase, și la fel făcuseră și copiii, acum erau două orașe părăsite de pe o insulă care rupsese legăturile cu restul lumii. Nimeni nu venea, nimeni nu pleca, ei dispăreau și nimănui nu îi păsa și nici nu avea să îi pese vreodată. Ploua tot mai tare și Cristian nici măcar nu ajunsese acasă. În imaginile din mintea lui, Ana era tot mai palidă, nu suporta să o vadă plângând și când deschise ușa spuse același lucru pe care îl spunea de atâția ani fără să-l creadă:

• Iubito, m-am întors acasă.

Nu așa fac toți?, se întrebă Cristian, dar, din nou, nu apăru niciun răspuns. La celălalt capăt al orașului, Mina stătea la fereastră și privea ploaia și întunericul deja venise.