Puiu se privi mai mult decât de obicei în oglindă. Era o oglindă la fel ca toate celelalte. Toate erau pe atunci la fel, în oraș, în județ și în țară.

Chipul lui Puiu însă nu era la fel ca al celorlalți decât pentru cei care nu voiau să vadă totul. Era un bărbat căruia începuseră să-i albească tâmplele. Purta o mustață – și ea grizonantă. O purtase din Armată și o singură dată se gândise serios să o dea jos. În dimineața aceasta.

Căci Puiu traversa o furtună. Cu o noapte în urmă, chiar în fabrica de ciment, Puiu îi oferise unui subaltern o plăcere interzisă – de regimul comunist și de morala publică și de religia creștină, bine că țara era oficial atee. Și fusese văzut. Fusese văzut de departe, în ceața aceea dintr-o fabrică în care nu se mai produce mai nimic, fiindcă s-a dus dracului economia socialistă și toată lumea așteaptă să pice și Ceaușescu. De departe, dar fusese văzut.

Așa că tovarășul Puiu se gândește să-și radă mustața și să fugă, din oraș – și dacă are noroc și din țară. Să meargă cu Oltcit-ul său crem până în Constanța și de acolo pe o corabie să ajungă la turci. Deja visa turci în geci de piele, cu mustăți glorioase, turci liberi, cărora poate că e mai ușor să le oferi o plăcere interzisă decât aici, în curul acestei lumi greșite, unde ce îi rămânea? Dăduse zece ani din viața sa fabricii de ciment, iar acum deasupra sa nu pluteau decât norii negri ai excluderii sociale și ai pușcăriei. Fi-v-ar codul penal al dracului să vă fie!

Puiu se întorsese acasă în zori și reușise cu greu să doarmă câteva ore. Acum pentru el era dimineață, dar pentru restul lumii era amiază, abia trecut de ora doisprezece, dacă nu veniseră să-l salte, înseamnă că încă nu fusese turnat, dar cine știe cât timp mai avea? Puiu lovi de două ori marginea chiuvetei cu aparatul său ruginit de ras și se pregăti să-și înceapă planul.

Din stradă se auzi un vuiet, apoi un urlet: Au fugit, bă, au fugit nenorociții!

Puiu avea față plină de cremă de ras, mentolată, pe care reușise cu greu să o procure, scoase capul pe geam, cum era, în maieu și cu mustața neatinsă, era iarnă, dar era vară și dictatorii, aflase, fugiseră. Unde? Cu ce? Către ce?

Se repezi să dea drumul la televizor, își simți inima bătând cu putere și în timp ce o lume se prăbușea și alta încă nu se născuse în inima aceasta care o luase la goană Puiu simți cum deodată se naște viitorul. Viitorul avea un nume: se numea Turcia, purta geacă de piele, cercel în urechea dreaptă și o mustață stufoasă, exact ca a lui.